Caracteristici ale Fondurilor Structurale Administrate la Nivelul UE

Capitolul 1.Delimitări conceptuale si temporale privind constituirea fondurilor structurale, administrarea şi destinaţia acestora.

Uniunea Europeană (UE) cuprinde 27 de state membre, care formează o comunitate şi piaţă unică de 493 milioane de cetăţeni. Cu toate acestea, o mare disparitate economică şi socială rămâne a fi încă între ţările şi regiunile Uniunii. Politica europeană de coeziune se află în centrul de efort pentru îmbunătăţirea poziţiei competitive a Uniunii în ansamblul său şi a regiunilor sale cele mai slab dezvoltate.

Cuvintele cheie care descriu activităţile Uniunii Europene sunt solidaritatea şi inovarea. Prin solidaritate Uniunea Europeană sprijină finalizarea pieţii unice şi corectează orice dezechilibre prin măsuri structurale, venind astfel în sprijinul regiunilor defavorizate sau al sectoarelor industriale care întâmpină dificultăţi. Nevoia imperativă de solidaritate între statele şi între regiunile UE a devenit încă mai stringentă ca urmare a aderării a celor 12 noi ţări membre cu venituri sensibil inferioare faţă de media UE. În acelaşi timp, UE are datoria să contribuie la restructurarea acelor sectoare economice care au fost grav afectate de creşterea rapidă a concurenţei internaţionale.

Prin politicile sale regionale Uniunea Europeană urmăreşte reducerea disparităţilor structurale între statele şi regiunile UE, de stimulare a dezvoltării echilibrate în întreaga UE şi promovarea egalităţii de şanse reale pentru toate statele. Bazat pe conceptele de solidaritate şi coeziunea economică şi socială, acest lucru se realizează în termeni practici, printr-o varietate de operaţiuni de finanţare, în principal prin intermediul fondurilor structurale şi fondul de coeziune. Fondurile Structurale sunt instrumente financiare, administrate de către Comisia Europeană, al căror scop este să acorde sprijin la nivel structural. Sprijinul financiar din Fondurile Structurale este destinat, în principal, regiunilor mai puţin dezvoltate, în scopul de a consolida coeziunea economică şi socială în Uniunea Europeană.

I.1. Repere temporale privind constituirea Fondurilor Structurale

Fondurile Structurale contribuie la realizarea politicii europene de coeziune economică şi socială. Resursele din aceste fonduri sunt folosite pentru a reduce diferenţele de dezvoltare dintre regiuni ale Uniunii, precum şi reducerea disparităţilor în standardele de viaţă pentru locuitorii lor. Importante repere ale politicii de coeziune economică şi socială corespund etapelor majore ale integrării europene .

1957 – Tratatul de la Roma; pentru prima dată se face referire explicită la necesitatea consolidării dezvoltării economice între statele membre, precum şi reducerea disparităţilor dintre regiuni.

1958 – Sunt create primele două fonduri: Fondul Social European(FSE) şi Fondul European de Orientare şi Garantare Agricolă(FEOGA). Aceste două fonduri vor contribui la punerea în aplicare a politicilor comune.

1975 – Ca urmare a aderării Danemarcei, Irlandei şi Regatului Unit, este creat Fondul European de dezvoltare Regională(FEDR). Acesta îşi propunea să asiste aceste regiuni afectate de declinul industrial, precum şi să contrabalanseze un sprijin financiar semnificativ alocat pentru industriile agricole ale statelor membre. FEDR a introdus şi pentru prima dată noţiunea de „redistribuire” între regiunile mai bogate şi cele mai sărace ale Comunităţii.

1986-1987 – În această perioadă Spania şi Portugalia aderă la Uniunea Europeană. Pentru a ajuta regiunile sudice din Franţa, Italia şi Grecia să depăşească concurenţa din partea acestor state membre, Programul Integrat Mediteranean Programe (IMP) introduce, pentru prima dată, coordonarea multianuală a acţiunilor de dezvoltare. Între 1986 şi 1992 sunt alocate pentru aceste regiuni aproape 6,6 milioane de euro. Mai mult decât atât, crearea pieţei unice, în 1986, impune anumite constrângeri cu privire la ţările din sudul Europei. Din acest motiv, în 1987, Actul Unic European introduce un nou titlu în Tratat: coeziune economică şi socială.

1988 – La iniţiativa preşedintelui Comisiei, Jacques Delors, şefii de stat şi de guvern adoptă un plan de acţiune care dublează resursele financiare alocate fondurile structurale între 1987 şi 1992.

1989 - Este întreprinsă prima reformă a fondurilor structurale. Aceasta consolidează principiul programării multianuale, stabileşte obiectivele prioritare de dezvoltare şi pune în aplicare un sistem de parteneriat cu statele membre şi actorii economici şi sociali.

1992 - Şefii de stat şi de guvern decid să impulsioneze asistenţa structurală pentru perioada de până la 1999 prin dublarea ajutorului comunitar pentru regiunile defavorizate.

1993 – În acest an intră în vigoare Tratatul Uniunii Europene. Astfel coeziunea devine un obiectiv prioritar al Uniunii.

1995 - Odată cu aderarea Finlandei şi Suediei, acţiunile Fondurilor Structurale sunt extinse pentru a include dezvoltarea zonelor subpopulate din cele două noi state membre.

1999 - La data de 24 şi 25 martie, şefii de stat şi de guvern, reuniţi la Berlin, adoptă a doua reformă a fondurilor structurale. Obiectivele prioritare sunt redefinite şi reduse la trei, în timp ce dispoziţiile financiare disponibile sunt mai bine direcţionate pentru a favoriza regiunile şi grupurile sociale cele mai dezavantajate.

1.2. Principii de implementare a Fondurilor Structurale

Implementarea Fondurilor Structurale presupune respectarea următoarelor principii :

1) Concentraţia de măsuri privind obiectivele prioritare de dezvoltare.

2) Programarea, ceea ce duce la programe de dezvoltare mulți-anuale, rezultatul unui proces fiind o decizie luată în parteneriat. Procesul are un număr de etape. Măsurile adoptate devin apoi, responsabilitatea autorităţilor de gestionare.

3) Parteneriatul, care implică cea mai posibilă colaborare între Comisie şi autorităţile corespunzătoare la nivel naţional, regional sau local în fiecare stat membru, de la faza pregătitoare până la punerea în aplicare a măsurilor.

4) Adiţionalitatea, ceea ce înseamnă că asistenţa comunitară, mai degrabă completează contribuţiile statelor membre, decât le reduce. Cu excepţia unor motive speciale, statele membre trebuie să îşi menţină cheltuielile publice pentru fiecare obiectiv de la nu mai puţin decât nivelul atins în perioada precedentă.