Caracteristicile Principalelor Cheltuieli Publice

Noţiuni generale

Cheltuielile publice concretizeză cea de-a doua fază a funcţiei de repartiţie a finanţelor publice şi anume aceea a repartizării resurselor financiare publice pe diverse destinaţii.Utilizarea propriu-zisă a acestor resurse pentru înfăptuirea obiectivelor cuprinse în programele guvernamentale privind activitatea socială, economică şi de altă natură, desfăşurată de acestea, se reflectă în cheltuielile publice de bunuri şi servicii considerate prioritare în fiecare perioadă.

Cheltuielile publice exprimă relaţiile economico-sociale, în formă bănească, care se manifestă între stat, pe de o parte, şi persoanele fizice şi juridice, pe de altă parte, cu ocazia repartizării şi utilizării resurselor financiare ale statului în scopul îndeplinirii funcţiilor acestuia.

Principalele categorii de cheltuieli publice includ cheltuieli privind:acţiuni social-culturale, asigurările sociale pentru sănătate, acţiuni economice şi servicii publice (generale, apărare, siguranţă naţională, ordine publică).

Cap. I CHELTUIELI PUBLICE PENTRU ACŢIUNI SOCIAL-CULTURALE

În epoca contemporană, efectuarea acestor cheltuieli se bazează pe concepţia „statului bunăstării” ale cărui principii sunt:

- Garantarea unui venit minim, independent de forma de proprietetate;

- Creşterea securităţii sociale în special pentru categoriile defavorizate (bolnavi, bătrâni, orfani, şomeri)

- Asigurarea unui standard de viaţă evoluând pozitiv, pe baza unor servicii social predeterminate de regimul politico-statal, de nivelul de cultură şi civilizaţie deja atins.

Realizarea acestei concepţii generează cheltuieli social-culturale, reprezentând servicii gratuite, de care beneficiază întreaga populaţie sau o parte a ei. Importanţa acestor eforturi sociale rezidă în faptul ca ele se finalizează într-un nou nivel, mai ridicat, al culturii şi civilizaţiei ce caracterizează societatea în cauză şi care la rândul lor, contribuie la dezvoltarea economică a statului respectiv.

În cadrul acestei concepţii s-au individualizat acţiuni vizând securitarea socială şi acţiuni vizănd protecţia socială.

Securitatea socială se referă la acţiuni cu adresă, directe, de care beneficiază cei stabiliţi prin lege.

Protecţia sociala se referă la acţiuni de orice natură, directe sau indirecte, specifice sau generale, iniţiate de stat faţă de fenomene sau activităţi cu efect negativ asupra populaţiei.

Principalele surse utilizate pentru finanţarea cheltuielilor social-culturale sunt:

- Fondurile bugetare, care constituie în multe cazuri sursa principala şi care, în România, includ bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale şi unele fonduri;

- Cotizaţii sau contribuţii ale persoanelor fizice sau juridice şi care alimentează unele fonduri predestinate cum sunt fondul de asigurări sociale, fondul pentru ajutor de şomaj, fondul pentru sănătate;

- Fondurile proprii ale întreprinderilor publice sau private, pentru acţiuni privind protecţia muncii, perfecţionarea pregătirii profesionale a angajaţilor, acţiuni sociale iniţiate de respectivele firme;

- Venituri ale unor instituţii social-culturale din propria lor activitate

- Veniturile populaţiei, din care aceasta suportă prin tarife/preţuri, costul unor servicii/bunuri de factură social-culturală;

- Fondurile organizaţiilor nelucrative (fundaţii, aşezăminte, societăţi filantropice, organizaţii neguvernamentale, instituţii de cult etc.);

- Surse externe din partea unor organizaţii internaţionale (Banca Mondială, Organizaţia mondială a sănătăţii, UNICEF), organisme regionale (UNESCO, Uniunea Europeană)

Între cheltuielile social-culturale şi dezvolatrea economică există o relaţie de tip feed-back:dezvoltarea economică asigură crearea de resurse (materiale şi financiare ) pentru susţinerea sau amplificarea susţinerii cheltuielilor social-culturale; aceste cheltuieli asigură un nivel de educaţie şi de sănătate în creştere, care măreşte capacitatea creativă a populaţiei şi prin aceasta perpetuează dezvoltarea economică. În această relaţie cheltuielile social-culturale pot fi interpretate ca o invesiţie pe termen lung şi foarte lung pe care societatea o face pentru a-şi asigura dezvoltarea viitoare.

I.1 Cheltuielile publice pentru învăţământ

Cheltuielile publice pentru invăţământ reflectă politica educaţională a statului.

Dimensiunea acestor cheltuieli este determinată de trei categorii de factori:

a) Demografici, cu impact preponderent direct proporţional;în această categorie de factori se include structura pe vârste a populaţiei;

b) Economici, cu impact preponderent direct proporţional; dezvoltarea economică şi progresul tehnic necesită muncă bine calificată şi prin aceasta generează cerere pentru activitatea educaţională; în acelaşi timp, creează şi posibilităţi financiare pentru susţinerea învăţământului;

c) Sociali şi politici, incluzând politica educaţională, legislaţia referitoare la învăţământ, normele de dotare pentru învăţământ etc.

Dimensiunea finanţării şi sursele de provenienţă au specificitate în raport cu nivelul şi tipul de învăţământ. Clasificaţia UNESCO prevede următoaele categorii de învăţământ: preşcolar, primar, secundar (general, tehnic, profesional, pedagogic şi postliceal ), superior şi alte tipuri. Practic, în multe state, la toate aceste categorii de învăţămînt se întâlnesc atât sectorul public cât şi sectorul privat.

Finanţarea învăţământului public de face din taxele de şcolarizare suportate de beneficiari, respectiv familiile lor, dar nu sunt excluse sursele alternative (donaţii, sponsorizări, contravaloarea unor prestaţii efectuate de respectivele unităţi).

Finanţarea învăţământului public se face, pentru nivelele preuniversitare, în principal din bani publici: bugetul de stat şi bugetele locale, precum şi, în mai mică măsură din surse alternative de gradul celor menţionate mai sus.

Finanţarea învăţământului public universitare este mai diversificată: surse bugetare, credite bancare pentru studii, surse extrabugetare (contravaloarea unor servicii de cercetare ştiiinţifică, expertiză, consultanţă etc. ),sponsorizări, donaţii, burse acordate de unele instituţii, fundaţii etc. Diversitatea finanţării este determnată în principal de caracterul opţional pe care îl are pregătirea de acest nivel, astfel încât statul se implică în mai mică măsură şi numai prin bugetul central, nu şi prin cele locale.

În organizarea învăţământului universitar acţionează două principii care au impact inclusiv asupra finanţării:

- Egalitatea de şansă, adică toţi aspiranţii să aibă şansa reuşitei şi toţi studenţii să aibă şansa absolvirii ambele independent de statutul lor etnic, rasial, religios, familial etc.

- Echitatea, adică toţi studenţii să se bucure de efecte similare decurgînd din alocaţiile bugetare.

Principalele categorii de cheltuieli sunt cele curente (de personal, pentru servicii şi pentru materiale generale, dar şi specific didactice, burse, subvenţii ), şi cele de capital (investiţii )

I.2 Cheltuielile publice pentru sănătate

Cheltuielile publice pentru sănătate reflectă politica sanitară a statului.

Dimensiunea acestor cheltuieli este determinată în principal de factori cu acţiune directă între cei mai importanti sunt:

a)Factorii demografici,respectiv numărul populaţiei si structura ei pe vârste;tendinţa creşterii numerice este quasigenerală si este însotită de o crestere a ponderii populaţiei de vârsta a III-a;între aceste tendinţe si calitatea actului medical (atât preventiv,cât si curativ) există o relaţie pozitivă,al cărui efect,în plan financiar,este creşterea cheltuielilor publice pentru sănătate;

b)Factori sociali,în primul rând nivelul de trai si gradul de instruire,care determină o preocupare mai intensă a individului pentru conservarea propriei sănătaţi,dar şi exigenţe sporite faţă de actul medical si de modul în care statul se implică în problemele de sănătate;

c)Creşterea preocupărilor privind prevenirea

d)Creşterea costurilor atât in faza preventivă,cât si in cea curativă,datorită perfecţionarii şi modernizării asistenţei medicale si a tratamentelor,a amplificării caracterului sofisticat al analizelor medicale,a aparaturii şi a medicamentelor

Sistemul de ocrotire a sănătaţii include un sector public (majoritar sau puternic majoritar în cele mai multe state) şi un sector privat.Finanţarea diferă între cele două sectoare,pentru cel de-al doilea fiind quasiexclusiv din tarifele percepute de la beneficiarii serviciilor,dar si din valorificarea brevetelor de cercetare,de tehnici medicale etc ca şi din donaţii sau subvenţii.