Cheltuieli Publice pentru Sănătate

Introducere

Cheltuielile publice reprezintă relaţiile de repartizare a fondurilor financiare către instituţii publice şi agenţi economici.

Creşterea cheltuielilor publice de-a lungul timpului atât în mărime absolută, cât şi în mărime relativă indică , în mod evident , creşterea ponderii sectorului public în cadrul economiei. Această progresie a fost mai accentuată în ultimul secol, fapt care reiese din compararea veniturilor şi cheltuielilor publice în avuţia produsă de o ţară, de la mai puţin de 15 % înaintea Primului Război Mondial, la peste 40 % , iar în unele ţări şi peste 50%, în prezent.

O parte importantă a cheltuielilor bugetare, este cea a cheltuielilor pentru sănătate. Pentru fiecare individ, ca şi pentru întreaga colectivitate, sănătatea reprezintă unul din cei mai importanţi factori care asigură desfăşurarea vieţii şi activităţii. Organizaţia Mondială a Sănătăţii defineşte sănătatea ca fiind o stare de bunăstare fizică, mentală şi socială şi nu doar o absenţă a bolii şi a infirmităţii.

Ocrotirea sănătăţii nu este numai o problemă de asistenţă medicală, ci şi o problemă cu un profund caracter social, facând parte integrantă din ansamblul condiţiilor social-economice de dezvoltare. Politica sanitară este parte integrantă a politicii sociale şi pentru înfaptuirea ei, în numeroase ţări ale lumii, se cheltuiesc importante resurse financiare.

- 3 -

Capitolul I: Elemente de bază ale cheltuielile pentru sănătate

Cheltuielile pentru sănătate prezintă o tendinţă de creştere, datorită unor factori, cum sunt: amplificarea nevoilor de ocrotire a sănătăţii ca efect al creşterii numărului populaţiei şi modificării structurii sale; accentuarea factorilor de risc; creşterea costului prestaţiilor medicale, ca urmare a intro¬ducerii, în practica medicală, a unor noi mijloace de investigaţie, tratament, medicamente, a sporirii numărului cadrelor medicale ş.a.

În ţările dezvoltate există două categorii de cheltuieli pentru sănătate, din punct de vedere al celui care le suportă. Este vorba de cheltuieli publice pentru sănătate şi cheltuieli private pentru sănătate.

Cheltuielile publice pentru sănătate sunt destinate întreţinerii şi funcţionării instituţiilor sanitare (spitale, dispensare, policlinici ş.a), precum şi finanţării unor actiuni de prevenire a îmbolnavirilor, evitare a accidentelor şi de educaţie sanitară.

Sursele de finanţare a acţiunilor de ocrotire a sănătăţii sunt diferite şi anume:

• fonduri alocate din buget (central sau local) care deţin în unele ţări un loc important în totalul cheltuielilor publice. Statul finanţează instiţutiile sanitare publice (spitale) şi unele acţiuni în domeniul sănătăţii (vaccinări, tratarea anumitor boli specifice, profesionale);

• cotizaţii de asigurări de sănătate. Acestea sunt suportate în mod obligatoriu de salariaţi, alte persoane fizice şi patroni. Cotizaţiile diferă în funcţie de nivelul salariilor şi de specificul activităţii desfaşurate. Pe seama acestor cotizaţii se acoperă onorariile plătite medicilor, medicamentele, costul analizelor de laborator sau al altor prestaţii medicale. În unele ţări, asiguraţii beneficiază de restituirea unei parţi din cotizaţii, în cazul în care nu au apelat o anumită perioadă de timp la asistenţa medicală;

• resurse ale populaţie, cheltuite în calitate de pacienti, în cazul în care persoanele respective nu sunt asigurate şi suportă integral costul prestaţiilor medicale, medicamentelor, tratamentelor;

• ajutor extern, întâlnit în special în ţări în curs de dezvoltare, sub forma ajutoarelor de la organizaţii specializate (Organizaţia Mondială a Sănătăţii, Crucea Roşie Internaţională ş.a.). De asemenea, Banca Mondială acordă împrumuturi importante pentru sănătate.

Efectul general al creşterii acestor cheltuieli publice pentru sănătate s-a manifestat într-un progres al stării de sănătate, într-o creştere a speranţei de viaţă la naştere, în majoritatea ţărilor, chiar în unele ţări în curs de dezvoltare. Acest progres a condus, totodată, la constatarea unei îmbătrâniri marcante a populaţiei, în special în ţările dezvoltate unde se vorbeşte de “vârsta a patra”, respectiv de cei trecuţi de 80 de ani. Un alt aspect ce trebuie menţionat este cel referitor la legatura dintre nivelul cheltuielilor pentru sănătate şi indicatorii stării de sănătate, din diferite ţări.

De exemplu, Statele Unite au cel mai ridicat nivel al cheltuielilor pentru sănătate, dar au indicatori ai stării de sănătate de nivel mediu; în schimb, Japonia are cheltuieli moderate, dar indicatorii stării de sănătate sunt apreciaţi ca fiind indicatori buni.

În cursul ultimilor zece ani, toate ţările – bogate sau sărace – au avut dificultaţi în elaborarea unor politici eficiente pentru ameliorarea funcţionării sistemelor de sănătate.

- 4 -

Multe ţări au întreprins reforme sectoriale pentru a ameliora sistemul de sănătate şi politica în domeniul sănătăţii. Creşterea cheltuielilor pentru sănătate a impus o mai puternică “stăpanire” a evoluţiei lor, o îmbunătăţire a gestiunii acestor cheltuieli, o cunoaştere mai bun ă a activităţilor de îngrijire a sănătăţii, a evaluării calităţii lor în funcţie de informaţii specifice, stabilirea precisă a obiectivelor şi a modului de realizare.

În noile condiţii de ocrotire a sănătăţii în România, sursele de finanţare a cheltuielilor publice pentru sănătate sunt:

- fondurile de asigurări sociale de sănătate;

- bugetul de stat;

- fondul special pentru sănătate;

- cheltuielile populaţiei pentru sănătate

- cheltuielile unor organizaţii non-guvernamentale de caritate;

- resurse externe.

Fondurile de asigurări sociale de sănătate reprezintă principala sursă de finanţare a sănătăţii în Romania şi ele reprezintă circa 60% din cheltuielile publice pentru sănătate. Aceste fonduri se constituie pe două niveluri: Fondul Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate şi fondurile caselor de asigurări de sănătate judeţene şi a municipiului Bucureşti.

Constituirea fondurilor se realizează pe seama contribuţiilor suportate de persoane fizice (salariaţi, pensionari, alte persoane fizice) şi juridice şi se utilizează pentru plata medicamentelor şi a serviciilor medicale acordate, acoperirea cheltuielilor de administrare şi funcţionare etc.

Bugetul de stat, finanţează cheltuielile curente ale unităţilor sanitare (organizate ca instituţii publice) integral sau parţial (sub forma de alocaţii care completează veniturile extrabugetare). Sunt finanţate integral de la bugetul de stat: institutele şi centrele de sănătate publică, inspectoratele de sănătate publică, centrele de medicină preventivă, Institutele şi Academia de Ştiinţe Medicale, spitalele de psihiatrie, sanatoriile şi preventoriile TBC, spitalele de boli infecto-contagioase, unităţile şi activităţile specifice Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului de Interne, Serviciului Român de Informaţii şi Ministerului Transporturilor. Sunt finanţate cu alocaţii bugetare (în completarea veniturilor extrabugetare, prin sistemul de asigurări de sănătate) următoarele unităţi sanitare: institutele cu activitate de cercetare şi invaţământ sau care coordonează programe de sănătate, serviciile de ambulanţă, unitaţile sanitare cu secţii de psihiatrie, TBC şi boli infecto-contagioase ş.a.