Cheltuielile Publice pentru Apărare

Cheltuielile pentru apărare

Cheltuielile publice exprimă relaţii economico-sociale în formă bănească, care se manifestă între stat, pe de o parte, şi persoane fizice şi juridice, pe de altă parte, cu ocazia repartizării şi utilizării resurselor fianciare ale statului în scopul îndeplinirii funcţiilor acestuia.

Cheltuielile publice se finalizează în plăţi efectuate de stat din resurse mobilizate pe diferite căi, pentru achiziţii de bunuri sau prestări de servicii necesare pentru îndeplinirea diferitelor obiective ale politicii statului: servicii publice generale, acţiuni social-culturale, întreţinerea armatei şi a întregii activităţi desfăşurate în domeniul militar, ordinea publică internă, securitatea socială, acţiuni economice etc.

Cheltuielile publice sunt indicatori care se aprobă la nivelul de finanţare a diferitelor nevoi colective. Creditele bugetare nu pot fi depăşite, dar existenţa lor implică mecanisme de finanţare, prin alimentarea conturilor consumatorilor de resurse fianciare publice, la nivelul instituţiilor publice. Utilizarea propriu-zisă a creditelor bugetare reprezintă un proces complex care antrenează competenţa şi responsabilitatea conducătorilor instituţiei publice, în calitate de ordonatori de credite. Acest proces are la bază principii şi norme specifice, în general foarte riguroase, referitoare la bani şi corecta gestionare a bunurilor publice, pentru care ordonatorii de credite, pe de o parte, sunt avertizaţi să pună în aplicare prevederile bugetare, iar pe de altă parte, la sfârşitul fiecărui an, sunt descărcaţi din gestiune, pe baza unui raport public al Curţii de Conturi.

Cheltuielile publice înglobează:

-cheltuielile efectuate din fondurile constituite la nivelul bugetelor administraţiilor publice centrale (Bugetul de Stat, Bugetul Asigurărilor Sociale de Sănătate, Bugetul Asigurărilor Sociale de Stat, Bugetul Fondului pentru Ajutorul de Şomaj, Bugetele Instituţiilor Publice Autonome şi altele);

-cheltuielile efectuate din fondurile constituite în bugetele administraţiilor publice locale, pe trepte, ale acestora;

-cheltuielile efectuate din intrări anuale de credite externe;

-cheltuielile efectuate din fonduri externe nerambursabile constiuite la nivelul organismelor internaţionale şi distribuite, pe programe, statelor beneficiare.

În fiecare ţară apărarea naţională reprezintă o componentă importantă a strategiei de asigurare a siguranţei naţionale şi, în acelaşi timp, exprimă conţinutul funcţiei externe a statului.

Pentru apărarea naţională se alocă an de an importante resurse financiare. Aceste resurse servesc întreţinerii şi funcţionării armatelor naţionale, participării la diferite alianţe militare, purtării de războaie sau înlăturării urmărilor acestora, menţinerii de baze militare pe teritorii străine, ajutoare militare acordate altor ţări.

Cheltuielile de apărare sunt cheltuieli neproductive, care consumă definitiv o parte din produsul intern brut; privite din această perspectivă, ele trebuie să prezinte o tendinţă de reducere şi în multe state există o preocupare pentru micşorarea resurselor destinate scopurilor militare.

O caracteristică a cheltuielilor pentru apărare o reprezintă faptul că ele sunt finanţate din bugetele guvernamentale ale statelor; totuşi, uneori, la acestea se pot adăuga resurse financiare provenite de la anumite grupări sau alianţe militare şi credite externe.

Cheltuielile de apărare sunt de două feluri: directe şi indirecte. Cele directe cuprind cheltuielile cu întreţinerea forţelor armate în ţară sau în cadrul bazelor militare din alte ţări şi ele se concretizează în procurarea de bunuri şi servicii reclamate de această întreţinere, precum şi dotarea cu echipament, armament, tehnică de luptă; aceste cheltuieli figurează în bugetul Ministerului Apărării. În afara acestora, există şi alte cheltuieli militare, finanţate din fonduri speciale separate de bugetul de stat sau există cheltuieli „civile” cu finalitate militară, cuprinse în bugetele altor ministere. De asemenea, în diferite ţări există structuri diverse referitoare la aceste cheltuieli (se includ sau nu pensiile militarilor, se includ uneori cheltuieli de Jandarmerie).

Cheltuielile militare indirecte sunt considerate cele legate de lichidarea urmărilor războaielor sau pentru pregătirea unor viitoare acţuni armate: plăţi în contul datoriei publice contractate pentru înzestrarea armatei sau pentru ducerea războaielor; despăgubiri de război datorate de ţările învinse ţărilor care au câştigat războiul; cheltuieli de refacere a propriei economii distruse; plăţi de pensii cuvenite orfanilor, invalizilor sau văduvelor de război; cercetări ştiinţifice cu finalitate militară. Cunoaşterea tuturor acestor categorii de cheltuieli şi indentificarea lor în amsamblul cheltuielilor publice ale statelor face posibilă măsurarea mai aproape de adevăr a întregului efort financiar de natură militară.

Privite din punctul de vedere al conţinutului economic, cheltuielile militare prezintă o structură aparte, în sensul că ponderea cheltuielilor militare curente este mai apropiată de ponderea cheltuielilor militare de capital. Dacă volumul cheltuielilor curente destinate întreţinerii forţelor armate (cheltuieli materiale, de personal, transferuri) depinde, în principal, de efectivele armatei, cheltuielile de capital, destinate tehnicii militare, dezvoltării şi modernizării acesteia reclamă resurse financiare însemnate. Mai mult, statele care sunt puteri nucleare au acordat prioritate cheltuielilor de capital în raport cu cele curente.

În ultimii ani, contextul economic şi politic mondial au influenţat modul de organizare şi funcţionare a armatelor naţionale; nu este o influenţă asupra volumului cheltuielilor necesare, ci este o orientare către o armată mai puţin numeroasă şi mai profesionistă (în unele ţării s-a desfiinţat servicul militar obligatoriu).

După cum s-a precizat mai înainte, caracterul neproductiv al cheltuielilor de apărare face ca ele să nu reprezinte, de regulă, o prioritate a politicii bugetare şi să se urmărească o dimensionare corectă a lor, în funcţie de obiectivele politice stabilite pentru acest domeniu. Volumul acestor cheltuieli şi mai ales creşterea lor are efecte nefavorabile asupra dezvoltării economice şi sociale a statelor luate individual, cât şi la nivel mondial. Aceste cheltuieli consumă importante resurse materiale, umane şi financiare ; este cazul, de exemplu , al materiiilor prime, al combustibililor şi a altor materiale care se folosesc pentru a asigura întreţinerea forţelor armate, instruirea şi echiparea efectivelor, producţia militară. Există şi un important consum de resurse umane, deoarece o mare parte din forţa de muncă este implicată, direct sau indirect, în servicii legate de apărarea naţională, de industria care lucrează pentru armată. În cercetarea ştiinţifică din domeniul militar sunt antrenaţi mulţi cercetători ştiinţifici, cadre deosebit de bine pregătite, iar cheltuielile de cercetare-dezvoltare cu caracter militar reprezintă 20-25% din cheltuielile mondiale pentru toate destinaţiile.

În cazul în care pentru activităţile cu caracter militar sau pentru industria militară sunt necesare importuri sau se fac împrumuturi în străinătate se impune un efort valutar important care influenţează negativ rezervele valutare sau duce la creşterea datoriei externe. Toate acestea conduc la concluzia că nivleul cheltuielilor militare şi creşterea lor au influenţe nefavorabile asupra activităţilor civile, social-culturale, economice, că ele deturnează resurse importante către scopuri neproductive. Unele ţări pot avea câştiguri de pe urma creşterii producţiei militare, şi anume din exportul de armament.