Cheltuielile publice pentru sănătate

Cheltuielile publice sunt un concept financiar al cărui conţinut il reprezintă exprimarea în formă bănească a relaţiilor economico-sociale apărute intre stat (pe de o parte) şi persoane fizice şi juridice (pe de altă parte) cu ocazia folosirii resurselor financiare ale statului şi în scopul exercitării funcţiilor şi atribuţiilor acestuia.

Conceptul de cheltuieli publice este legat de indeplinirea funcţiei de alocare a finanţel publice si anume de componenta ei privind repartizarea şi utilizarea resurselor financiare ale statului.

Principalele categorii de cheltuieli publice includ cheltuieli privind:acţiuni social-culturale, asigurările sociale, asigurările sociale pentru sănătate, acţiuni economice şi servicii publice (generale, apărare, siguranţă naţională, ordine publică).

Cheltuielile publice pentru sanatate reflecta politica sanitara statului. Sunt destinate platii personalului din sistemul medical, intre tinerii, functionarii si dotarii dispensarelor medicale, policlinicilor, spitalelor si sanatoriilor, centrelor de diagnostic si tratament, statiilor de salvare, leaganelor de copii, finantarii actiunilor antiepidemice, precum si investitiilor pentru largirea si modernizarea bazei tehnico-materiale.

Dimensiunea acestor cheltuieli este determinata, in principal, de factori cu acţiune directa, intre care cei mai importanti sunt:

a) factorii demografici, respectiv numarul populatiei si structura ei pe varste; tendinta cresterii numerice este qvasigenerala si este insotita de o crestere a ponderii populatiei de varsta a III-a; intre aceste tendinte si calitatea actului medical (atat preventiv, cat si curativ) exista o relaţie pozitiva, al carui efect, in plan financiar, este cresterea cheltuielilor publice pentru sanatate;

b) factorii sociali, in primul rand nivelul de trai si gradul de instruire, care determina o preocupare mai intensa a individului pentru conservarea propriei sanatati, dar si exigente sporite fata de actul medical si de modul in care statul se implica în problemele de sanatate;

c) cresterea preocuparilor privind prevenirea;

d) creşterea costurilor atat în faza preventiva, cat si în cea curativa, datorita perfectionarii si modernizarii asistentei medicale si a tratamentelor, a amplificarii caracterului sofisticat al analizelor medicale, al aparaturii si al medicamentelor.

Sistemul de ocrotire a sanatatii include un sector public (majoritar sau puternic majoritar in cele mai multe state) si un sector privat. Finantarea difera intre cele doua sectoare, pentru cel de-al doilea fiind qvasiexclusiv din tarifele percepute de la beneficiarii serviciilor, dar si din valorificarea brevetelor de cercetare, de tehnica medicala etc., ca si din donatii sau subventii.

Finantarea sectorului public se face din urmatoarele surse: fonduri alocate din buget, cotizatii de asigurari de sanatate (platite atat de persoane fizice, cat si de persoane juridice), resursele populatiei (în special de la cei neasigurati) si ajutoare externe (Organizatia Mondiala a Sanatatii, Crucea Rosie Internationala, Semiluna Rosie Internationala, Banca Mondiala s.a.).

Finantarea actiunilor privind sanatatea prezinta o mare varietate de forme (sisteme), dintre care trei sunt mai frecvente:

a) sistemul Bismark, practicat in mai multe tari din Uniunea Europeana, in care finantarea publica este secundara si cea prin cotizatii este predominanta; cotizatiile sunt platite si de salariati si de intreprinderi si sunt gestionate de case de asigurari de boala; acestea acopera toate cheltuielile de ingrijiri medicale, indiferent ca sunt prestate de unitati sau medici din sectorul privat sau din cel public, statul suportand salariile personalului medical angajat in cadrul celui din urma; exterior sistemului funcţioneaza asigurarile private de sanatate, a caror pondere în finantare este redusa;

b) sistemul Beveridge, practicat în Anglia, in care finantarea se face din impozite, iar gestiunea banilor este în sarcina Ministrului Sanatatii; finantarea din sursele bugetare este puternic predominanta, completarile facandu-se din plati efectuate de bolnavi, in special pentru o cota din contravaloarea medicamentelor;

c) sistemul american, practicat în SUA, bazat în principal pe asigurarile private de sanatate; statul finantează asistenta medicala pentru persoanele de varsta a III-a (peste 65 de ani) şi pentru cele cu venituri sub pragul saraciei.

În Romania, sistemul de finantare a ocrotirii sanatatii a intrat, incepând cu anul 1998, intr-un proces de reforma prin instituirea asigurarilor sociale de sanatate (un sistem asemanator celui german). Cotizatiile sunt suportate de catre salariati (prin impozitul pe salarii) si de catre persoanele juridice (prin cote calculate la fondul de salarii); din aceste surse se acopera plata medicamentelor, a serviciilor medicale si cheltuielile administrative si de functionare a prestatorilor de servicii medicale. Gestionarea acestui fond revine Casei Nationale de Asigurari de Sanatate si unitatilor similare judetene si a municipiului Bucuresti.

Din bugetul de stat sunt finantate: functionarea unitatilor sanitare publice, a institutiilor administrative de sanatate, a unitatilor sanitare speciale (TBC, psihiatrie s.a.), a institutiilor de cercetare pentru sanatate, precum si investitiile in sectorul sanitar public.