Control Financiar

1. Scurt istoric privind controlul financiar –contabil din România

Statul, indiferent de forma sa de organizare, şi-a creat intotdeauna un sistem de control ale cărei principale obiective au vizat, în cele mai multe cazuri, activitatea de urmărire şi de realizare a obligaţiilor financiare ale cetăţenilor faţă de instituţiile sale.

Primele mărturii ale existenţei structurilor de control ale statului in spaţiul carpato-danubiano-pontic, datează din secolul al XlV-lea. Statele medievale româneşti nou înfiinţate, dispuneau de structuri de control fiscal formate din slujbaşi al căror principal rol era să asigure strângerea birurilor şi a dijmelor de la populaţie.

Aceste structuri au fost moştenite de către autorităţile domneşti de la mongoli mauri, popoare migratoare şi cotropitoare care, in perioada cât au controlat spaţiul românesc, au organizat o foarte susţinută activitate de urmarire a birurilor de tot felul impuse populaţiei autohtone. Situaţia a căpătat accente deosebite după instaurara dominaţiei otomane, ca urmare a instituirii de către aceasta a unui apăsător şi inrobit: regim fiscal constitute, in principal, din obligaţia de plata a haraciului impus Principatelor Româneşti.

În vederea satisfacerii exigenţelor mereu sporite ale Porţii Otomane atât ; celor materiale cât mai ales a celor financiare, domnitorii din Principatele Romanesti au fost constrânşi să instituie o foarte puternică structura de urmărire şi control a incasării, de la populaţie, a acestora.

Cu toate ca se manifestă printr-o accentuată tentă pragmatică, acţiunea nu avea, totuşi un caracter organizat deoarece nu există o foarte exactă evidenţă a birurilor şi a darilor la care populaţia era obligată şi nici a nivelului acestuia. Dezvoltarea statului medieval, însă, a fost insoţită, o data cu dezvoltarea structurilor sale, de perfecţionarea aparatului de strângere a banilor infiintat pe lângă curţile domneşti.

Astfel, prin reforma fiscală rcalizată de către domnitorul Matei Basarab, in anul 1635, in Ţara Româneasca, a urmarit atât diversificarea obligaţiilor fiscale cât şi repartizarea dărilor pe unităţi teritoriale şi realizarea evidenţei contribuabililor. Tot in aceasta perioada a apărut pentru prima data şi ideea de buget general sub denumirea de vistierie a statului ca instrument de gestionare al acestor obligatii.

Obligaţiilor fiscale, cunoscute sub denumirea de dăjdii , dijme, biruri s.a.. le-au fost atribuite, in această perioada, primele destinaţii in sensul ca unele erau dirijate spre vistierie in vederea achitării haraciului, iar altele către camara sau caseta privata a domnitorului in vederea acoperirii cheltuielilor acestuia şi ale curţii sale.

Caracteristic acestei perioade este faptul că nu exista un sistem organizat dă control al incasărilor fiscale nici al celor din vistierie şi nici al celor din caseta privată a domnitorului deoarece acesta, prevălându-se de drepturile sale, dispunea in mod discreţional de utilizarea acestora cu toate că pe lângă curtea domnească functiona o autoritate, denumita sfat, formată din şapte boieri care, însa, avea numai un rol consultativ. Cu toate acestea primii germeni ai activităţii de control incepuseră să apară deoarece, aşa cum s-a menţionat, in aceasta perioadă fusese instituită noţiunea de buget,. sub forma vistieriei, iar evidenţa bunurilor aflate in aceasta se facea prin întocmirea unor situaţii atât pentru incasări cât şi pentru cheltuielile efectuate de domnitor şi funcţionarii domneşti, situaţii care erau prezentate sfatului boierilor. Asemenea documente, cunoscute sub denumirea de codice de venituri şi cheltuieli ale Ţării se întâlnesc, pentru prima data, pe timpul domnitorului Constantin Brâncoveanu (1694-1704). La sfârşitul secolului al XVIII-lea au loc dări unice, ce trebuie plătite la anumite termene stabilite dinainte pentru fiecare contribuabil in parte. Sistemul, cunoscut sub denumirea de ,,ruptă" sau ruptoare avea la baza o înţelegere intre vistierie şi contribuabili, constituiţi in grupuri, asupra mărimii obligaţiilor fiscale ca şi a termenelor la care acestea trebuiau vărsate. Ca elemente de evidenta a fiscalităţii au fost introduce samile vistieriei, un fel de conturi financiare in care erau consemnate atât incasarile cât şi cheltuelile efectuate intr-o anumita perioada, de obicei un an. Pentru prima data o astfel de sama a fost prezentata divanului marilor boieri de catre domnitorul Nicolae Mavrocordat.....’e sigur ca până atunci in nici o ţară din Europa nu se îndrăznise a adduce inaintea celor indrituiti ceea ce am putea numi un buget devenit astfel public .