Corelarea Operațiunilor de Încasări și Plăți ale Trezoreriei Statului și Implicațiile Acesteia

CAPITOLUL 1 SISTEMUL DE ORGANIZARE ŞI FUNCŢIONARE A TREZORERIEI STATULUI

1.1. ÎNFIINŢAREA TREZORERIEI STATULUI

Conceptul de trezorerie publică este unul vechi, avându-şi originile în antichitate, când pentru satisfacerea diverselor nevoi publice erau constituite şi administrate fonduri în cadrul unor instituţii speciale, care cu timpul s-au cristalizat în ceea ce azi numim trezorerie. În condiţiile economiei de piaţă, Trezoreria este concepută, la prima vedere, ca o bancă a finanţelor publice. De fapt, ea reprezintă un sistem operaţional prin care Ministerul Finanţelor Publice efectuează operaţiunile de încasări şi plăţi privind bugetul public naţional şi fondurile extrabugetare, cu asigurarea echilibrului financiar. Trezoreria publică cuprinde totalitatea resurselor de care dispune statul, iar acestea nu se limitează numai la execuţia bugetului de stat. Prin sistemul Trezoreriei s-a realizat separarea finanţelor sectorului public în conturi distincte deschise la Banca Naţională, de resursele comerciale.

Necesitatea înfiinţării Trezoreriei Statului în Romania s-a datorat tranziţiei la economia de piaţă, care a reprezentat un proces complex şi de durată, presupunând înfăptuirea unor multiple obiective, printre care un loc important îl ocupă restructurarea economiei naţionale. Această acţiune necesită importante resurse financiare şi materiale ale căror procurare şi administrare constituie o problemă realmente dificilă, dacă se urmăreşte şi respectarea unor principii de bază cu privire la o fiscalitate echitabilă şi o politică bugetară corectă.

Reforma din sistemul bancar a determinat structurarea acestuia pe două paliere: pe de-o parte, Banca Naţională a României, care începe să-şi exercite funcţiile tradiţionale, de bancă centrală, iar, pe de altă parte, sistemul băncilor comerciale cărora le-au fost transferate operaţiunile cu caracter comercial şi execuţia bugetului public. Operaţiunile privind execuţia de casă a bugetelor şi celorlalte resurse financiare ale sectorului public au fost preluate de Banca Comercială Română, Banca pentru Dezvoltare şi Banca Agricolă.

Banca Comercială Română, precum şi celelalte două bănci, organizate pe principii comerciale, au în vedere, în primul rând, desfăşurarea unei activităţi rentabile, fiind preocupate, în special, pentru organizarea şi executarea unor servicii şi operaţiuni aducătoare de profit (plasamente de resurse disponibile, operaţiuni de decontare şi de casă etc.) şi mai puţin pentru mobilizarea în mod corespunzător a fondurilor publice printr-un control activ şi eficient asupra activităţii agenţilor economici privind calculul, evidenţierea şi vărsarea sumelor cuvenite bugetului public. În fapt, băncile comerciale efectuau numai operaţiuni de încasări şi plăţi în contul instituţiilor publice centrale şi locale pe seama bugetelor, fără un control efectiv real, fapt ce a generat multe neajunsuri în legătură cu urmărirea eficientă a drepturilor de încasat ale statului sau respectarea destinaţiei speciale a creditelor bugetare aprobate.

Din momentul în care însă execuţia bugetului general consolidat a început să se deruleze prin băncile comerciale, au apărut dificultăţi deosebite pe linia operativităţii informaţiei, corectitudinii acesteia şi mai ales o insuficienţă a controlului în legătură cu necesitatea şi oportunitatea efectuării plăţilor din fondurile publice, precum şi cu urmărirea corespunzătoare a veniturilor statului pe total şi în structură.

Necesitatea înfiinţării şi organizării Trezoreriei publice în România rezultă în primul rând din deficienţele şi neajunsurile înregistrate cu privire la execuţia componentelor bugetului general consolidat prin băncile comerciale, precum şi a sistemului informaţional-contabil existent în cadrul ordonatorilor de credite. Aceste deficienţe şi neajunsuri au generat imposibilitatea urmăririi corespunzătoare a veniturilor statului şi, în mod deosebit, a celor datorate de persoanele juridice, care au o pondere însemnată în totalul veniturilor bugetare, cu consecinţe dintre cele mai nefavorabile asupra constituirii surselor în concordanţă cu evaluările aprobate de Parlamentul României. De asemenea, asupra modului de derulare a cheltuielilor efectuate prin bugetul de stat şi celelalte bugete publice, nu exista un control corespunzător cu privire la necesitatea, oportunitatea şi legalitatea efectuării cheltuielilor, aceasta referindu-ne atât la cheltuielile curente, dar mai ales la cele privind finanţarea deficitului bugetar şi a investiţiilor. În aceeaşi direcţie, amintim şi costul ridicat al cheltuielilor legate de comisioanele bancare pentru efectuarea operaţiunilor prin contul bugetului general consolidat.

Trezoreria publică în România era necesară pentru a răspunde mai bine noilor comandamente şi cerinţe ale reformei în domeniul fiscal-bugetar, legate de crearea pârghiilor şi a mijloacelor financiare specifice economiei de piaţă cu ajutorul cărora statul să poată influenţa favorabil dezvoltarea economico-socială a ţării.

Înfiinţarea Trezoreriei Finanţelor Publice în ţara noastră a devenit deci o necesitate obiectivă, determinată de aplicarea programului de reformă şi restructurare a economiei, în condiţiile în care finanţelor publice li s-a cerut să-şi amplifice rolul şi funcţiile referitor la administrarea, angajarea şi utilizarea mai eficientă a resurselor financiare ale sectorului public. După anul 1989 a fost adoptată de urgenţă Legea nr. 10/1991 a finanţelor publice publicată în Monitorul Oficial nr. 23/1991, lege care a constituit o adevărată cartă financiară a României (modificată în anii 1996 şi 2002). Cea mai mare parte este consacrată principiilor de elaborare, aprobare şi execuţie a bugetului public naţional. Legea instituie noţiunea de buget de stat în loc de buget unic naţional. Pentru prima dată, legea conferă o adevărată autonomie bugetelor ce compun bugetul general.

Premisele care au creat cadrul favorabil înfiinţării trezoreriei, în România, au fost:

1) reorganizarea băncilor şi consecinţele acesteia asupra finanţelor publice;

2) schimbarea concepţiilor privind administrarea şi utilizarea resurselor financiare publice;

3) cerinţele şi posibilităţile reale de asigurare a echilibrului finanţelor publice, prin intervenţii pornite în fazele de urmărire a execuţiei bugetare;

4) autonomia bugetului asigurărilor sociale de stat, în contextul prevederilor Legii finanţelor publice;

5) întărirea autonomiei finanţelor locale, la nivelul bugetelor acestora din subdiviziunile administraţiei teritoriale, în cadrul judeţelor, potrivit Legii administraţiilor publice locale;

6) înfiinţarea şi funcţionarea fondurilor speciale, prin autonomizarea bugetelor acestora;

7) creşterea şi diversificarea sistemului veniturilor proprii.