Criza economico-financiară

1. CONCEPTUL DE CRIZĂ

Crizele, susținem noi , nu sunt nici niște anomalii, așa cum a încercat economia modernă să le facă să pară, nici niște “ lebede negre ” rarisme, așa cum au încercat să ne convingă alți comentatori. Deși banalizate, crizele sunt și niște sclave ale obișnuinței. ( ) Și acționează într-un mod relativ previzibil , dar pot să-și schimbe direcția, să se domolească și chiar să reînvie in forță, fără nici un avertisment. Din păcate, crizele financiare au obiceiul de-a veni în valuri, gravitatea lor înregistrând flux și reflux; rareori se întâmplă să lovească doar o dată și apoi să se domolească definitiv. Ele seamănă cu uraganele prin aceea că se întețesc, apoi slăbesc o vreme, după care câștigă încă și mai multă putere distugătoare decât înainte. Acest lucru reflectă faptul că slăbiciunile care se acumulează în pregătirea unei crize majore pătrund în toate direcțiile și sunt sistematice. Ele nu pot fi vindecate prin falimentul sau salvarea unei singure bănci și nici măcar prin implozia unei porțiuni întregi a sectorului financiar.

După unii, crizele sunt consecința inevitabilă a amestecului statului în activitatea piețelor; alții vor afirma că ele apar pentru că statul nu s-a amestecat suficient. Iar alții vor susține ca nu există baloane sau boomuri iluzorii : piețele sunt perfect eficiente, deci dacă prețul locuintelor se dublează sau se triplează în răstimpul a doar câțiva ani, după ce se prăbușesc – mă rog, nu e altceva decât reacția pieței la informații noi. 4 Crizele produc pierderi monumental, ștergând de pe fața pământului industrii întregi, distrugând avuțiile cu costuri fiscale enorme.

Mai rău, crizele au răsturnat guverne și au falimentat națiuni; au determinat țări să aplice legea talionului, angrenându-se în războaie comerciale. Crizele au ajuns uneori să paveze calea spre conflictul armat, cam la fel cum Marea Depresiune a pregătit terenul pentru al Doilea Război Mondial 5 Caracteristicile pot fi diferite, de la un dezastru la altul, și originile crizelor se pot găsi în probleme diferite, din sectoare diferite ale economiei.

Uneori, o criză va lua naștere din excesele gospodăriilor supraîndatorate; alteori, vina le aparține firmelor financiare, corporațiilor din sectorul nefinanciar al economiei sau chiar autorităților statului. Mai mult decât atât, pagubele colaterale pe care crizele le provoacă variază enorm; aproape depinde de amploarea și de adecvarea intervenției guvernului.6 Criza ne poate spune o mulțime de lucruri despre mecanismele de funcționare ale economiei globale, atât în vremuri normale cât și în vremuri nu chiar atât de normale.7 Din nefericire, efectele întârziate ale șocurilor își vor spune cuvântul ani de zile de acum încolo, dacă nu chiar zeci de ani.8

2. CRIZE ECONOMICE IMPORTANTE DIN SECOLUL XX

2.1. Panica din 1907 (SUA)

Această criză a fost generată de colapsul sistemului bancar (din cauza aceasta se mai și numește „the 1907 Bankers’ Panic”), sistem care pe fondul recesiunii existente la momentul respectiv, s-a confruntat cu retrageri masive de bani, cu falimente și cu o scădere drastică a încrederii în bănci. La acel moment, nu exista nici o instituție “oficială” care să garanteze depozitele sau să injecteze lichiditate în economie (FED s-a înființat în 1913). DJIA s-a prăbușit în luna martie, urmată de o altă scădere serioasă în octombrie, moment în care Trezoreria SUA împreună cu banca JP Morgan au asigurat lichiditatea necesară sistemului bancar. Încrederea s-a restabilit în februarie 1908.

2.2. Hiperinflaţia din Germania post WW1, 1918-1924

În 1914, rata de schimb între marcă şi dolar era de 4 la 1. În 1923, această rată ajunsese la 1 bilion (1000 de miliarde) la 1. După primul război mondial, prin Tratatul de la Versailles, Germania a fost obligată de către ţările câştigătoare să plătească în rate, despăgubiri de război în valoare de 132 de miliarde de mărci-aur, (aproximativ 200 de miliarde de dolari în banii actuali), rata anuală fiind de 2 miliarde de mărci aur plus 26% din valoarea exporturilor. Aceste penalizări erau uriaşe, reprezentând cu mult mai mult decât totalul aurului său devizelor deţinute de către Germania. Situaţia s-a calmat la sfârşitul anului 1923 când a avut loc reforma monetară prin introducerea Rentenmark. Mulţi istorici cred că aceşti ani de hiperinflaţie l-au ajutat pe Hitler să ajungă la putere, acesta speculând nemulţumirea poporului german la adresa ţărilor care au obligat Germania să plătească despăgubiri.