Criza Financiară Actuală

INTRODUCERE

Recesiunile sunt comune, depresiunile sunt rare. Conform opiniei lui Paul Krugman au existat doar două epoci din istoria economică, care au fost descrise ca fiind "depresiuni", la acel moment: anii de deflaţie şi instabilitate care au urmat Panicii din 1873 şi anii de şomaj în masă care au urmat crizei financiare din 1929-1931. Nici depresiunea din secolul 19, nici Marea Depresiune din secolul 20 nu a fost o epocă de declin non-stop - dimpotrivă, ambele au inclus perioade în care economia a crescut. Dar aceste episoade de ameliorare nu au fost niciodată suficiente pentru a reface daunele cauzate de criza iniţială, şi au fost urmate de recidive. Suntem acum, conform spuselor lui Krugman, în stadiile incipiente ale unei terţe depresiuni. Acesta va arăta, probabil, mai mult ca recesiunea din 1837 decât cea din 1929. Dar costul - pentru economia mondială şi, mai presus de toate, pentru milioanele de vieţi ruinate de lipsa locurilor de muncă - va fi, totuşi, imens.

În 2008 şi 2009, se pare că am fi învăţat din istorie. Spre deosebire de predecesorii lor, care au ridicat ratele dobânzilor pe durata crizei financiare, liderii actuali ai Federal Reserve Bank şi Banca Centrală Europeană au redus rata dobânzii şi au sprijinit pieţele de credit. Spre deosebire de guvernele din trecut, care au încercat echilibrarea bugetelor în faţa unei economii în declin, guvernelor din ziua astăzi au permis deficitele să crească.

În ceea ce priveşte retorica, renaşterea metodelor vechi este cea mai evidentă în Europa, unde oficialii şi-ar fi obţinut discursurile de la Herbert Hoover, prin faptul că susţin că mărirea impozitelor şi reducerea cheltuielilor va extinde de fapt economia, prin îmbunătăţirea încrederii în mediul de afaceri. Nici America nu face mult mai bine. Cei de la Federal Reserve par a fi conştienţi de riscurile deflaţioniste - dar ceea ce îşi propun să facă cu privire la aceste riscuri este practic irelevant.

În lucrarea de faţă ne propunem să prezentăm câteva din crizele financiare importante din istorie, urmărind în principal cauzele acestor crize, efectele acestora asupra economiei şi soluţiile implementate. Este foarte dificil de a alege care criză este mai importantă, istoria oferindu-ne numeroase exemple, astfel am ales a prezenta cele care au avut un impact mai mare asupra economiei atât la nivel naţional cât şi la nivel global. Lucrarea este structurată în trei părţi. În prima parte vom aborda câteva aspecte conceptuale şi teoretice privind crizele financiare, în a doua parte vom prezenta crize financiare care au afectat Europa, Asia şi America Latină, iar în ultima parte vom prezenta câteva din cele mai importante crize financiare din istoria economică a Statelor Unite ale Americii.

PARTEA I

1. ASPECTE CONCEPTUALE

În orice domeniu de activitate există preocupări privind dereglările care pot să apară în interiorul lui, studiindu-se astfel cauzele, manifestările şi efectele lor. Crizele sunt astfel de disfuncţionalităţi.

Termenul de criză financiară este aplicat, în linii mari, unei varietăţi de situaţii în care unele instituţii financiare sau active pierd brusc o mare parte din valoarea lor. În secolele 19 şi începutul secolului 20, multe crize financiare au fost asociate panicilor bancare şi multe recesiuni au coincis cu aceste panici. Alte situaţii care sunt adesea numite crize financiare includ prăbuşirile pieţei de capital, exploziile altor bule financiare, crizele valutare. Crizele financiare provoacă schimbări imediate în economia reală doar dacă sunt urmate de o recesiune sau de o depresiune.

În evoluţia noastră, crizele pot fi definite ca fiind situaţii caracterizate de o instabilitate pronunţată, însoţite de o volatilitate şi de o incertitudine în creştere. Problema cu definirea crizelor constă în a spune cât de mare să fie volatilitatea sau căderea pieţelor pentru a încadra o evoluţie de acest gen în categoria unei crize, cât de mare să fie inflaţia, şomajul sau scăderea PIB -ului unei ţări pentru a aprecia intrarea ei într-o criză. National Bureau of Economic Research (NBER) defineşte criza ca fiind “o scădere semnificativă a activităţii economice pentru câteva luni, reflectată în scăderea PIB, scăderea veniturilor individuale, reducerea nivelului ocupării, diminuarea producţiei industriale şi a consumului”.

Economiştii şi monetariştii definesc crizele financiare ca formă de manifestare a crizelor bancare, cu impact asupra stabilităţii financiare şi cu ajungere în stare de colaps a infrastrcturii financiare în absenţa intervenţiei băncii centrale. Colapsul financiar care afectează companiile generează rapid probleme asupra sistemului bancar: starea de panică a clienţilor, incapacitatea de a distinge starea de sănătate de cea de dificultate a băncilor, retragerea depozitelor. Criza financiară este o formă de manifestare a crizei economice şi reflectă o neîncredere în sistemul financiar, o scădere semnificativă a volumului tranzacţiilor la bursă, o dereglare a mecanismelor de piaţă.

Kindleberger arată că “o criză financiară implică modificări în baza monetară sau în puterea de cumpărare a monedei în anumite stagii ale crizei”. Acelaşi autor consideră că orice criză financiară este o parte endogenă a unui ciclu economic. Există şocuri exogene în sistemul financiar care au impact deosebit asupra profitabilităţii în sectoarele existente sau în unele noi. Astfel, agenţii debitori sau creditori îşi mută finanţele lor către noi zone de profit, către creşterea credibilităţii, finanţând boomul economic şi antrenând creşterea ofertei de monedă.

Prin urmare, sistemul financiar începe să devină fragil, principalele sale caracteristici devenind următoarele:

• băncile îşi constituie provizioane insuficiente viziunii optimiste asupra colateralului, pe care investitorii îl angajează chiar în activităţi speculative;

• în timp, cererea depăşeşte oferta în anumite sectoare de activitate, în special în noile sectoare profitabile. Preţurile cresc, creând noi oportunităţi pentru profit şi investiţii mai multe, crescând veniturile şi investiţiile viitoare.

• sunt observate activităţi speculative, ca urmare a lipsei de experienţă a agenţilor care se implică în investiţii.

Obiectul compartimentelor speculative variază şi deseori duce la crize particulare: acţiuni, mărfuri, valută sau proprietăţi. Comportamentul iraţional creează bule speculative, definite ca şi creşteri exagerate de preţ. Adâncirea bulei speculative, prin manifestarea panicii şi colapsul preţurilor, volatilitatea internaţională a fluxurilor de capital, dereglemantarea conduc la declanşarea crizei.

Problemele din sectorul bancar reprezintă, însă, sursa crizelor financiare. Toate crizele financiare necesită injectări de lichiditate sau fonduri publice sau private de la bănci şi instituţii internaţionale. Aceste intervenţii reprezintă costuri directe, fără a fi luate în considerare costurile cu acoperirea instrumentelor reale, garanţiile guvernamentale, modificările de rate a dobânzilor adoptate de bănci pentru menţinerea spreadului, creşterea şomajului şi reducerea PIB-ului real.

Indicatorii care prezintă un grad mare de eficienţă şi a căror persistenţă este mai ridicată în perioadele premergătoare crizei sunt:

• supraacprecierea monedei naţionale, calculată ca abaterea cursului real efectiv faţă de un trend liniar;

• ponderea deficitului de cont curent în PIB;

• M2/rezerve;

• ritmul de creştere a exporturilor.

Tipuri de crize financiare:

• Crize bancare

Situaţia în care o bancă se confruntă, dintr-o dată, cu retrageri rapide efectuate de deponenţi, poartă denumirea de “fugă bancară” (“bank run ”).

Din moment ce băncile împrumută cea mai mare parte din numerarul pe care îl primesc din depozite, este dificil pentru ele să restituie toate depozitele în cazul în care acestea sunt brusc cerute, aşa că “o fugă” poate lăsa banca în faliment, provocând pierderea economiilor de către mulţi deponenţi, dacă depozitele nu sunt asigurate. Situaţia în care fugile bancare se execută pe scară largă se numeşte criză bancară sistemică sau doar panică bancară. Situaţia în care fugile bancare nu se realizează pe scară largă, dar în care băncile sunt reticente în a acorda împrumuturi, deoarece se tem că nu au suficiente fonduri disponibile, este adesea numita criză a creditelor. În acest fel, băncile devin un catalizator al crizelor financiare.

• Bule şi atacuri speculative

Economiştii spun că un activ financiar (de exemplu, o acţiune) manifestă o bulă atunci când preţul său depăşeşte valoarea actualizată a veniturilor viitoare (cum ar fi dobânzi sau dividende), care ar fi primită prin deţinerea lui până la maturitate. În cazul în care majoritatea participanţilor pe piaţă cumpăra activul cu scopul de a-l vinde ulterior la un preţ mai mare, nu pentru veniturile pe care le va genera, acest lucru ar putea fi dovada existenţei unei bule. Dacă există o bulă, există, de asemenea, un risc de scădere a preţurilor activelor: participanţii de pe piaţă vor cumpăra atâta timp cât se aşteaptă ca alţii să cumpere şi atunci când mai mulţi se decid să vândă, preţul va cădea. Cu toate acestea, este dificil de spus, în practică, dacă preţul unui activ este egal cu valoarea sa fundamentală, aşa că sunt greu de detectat bule fiabile. Unii economişti insistă că bulele nu apar niciodată sau aproape niciodată.