Datoria externă

Istoric

Datoria externă în sine reprezintă, iniţial, un efect al unui alt fenomen economic internaţional de mare amploare – creditarea internaţională.

Creditarea internaţională nu este un fenomen nou. Încă din Evul Mediu, factorii de dezvoltare a comerţului internaţional şi a investiţiilor externe au produs o diversitate a instituţiilor bancare, ale căror obiective, practici de creditare, pieţe, modalitaţi de organizare şi structurare, nu erau fundamental diferite de cele promovate de băncile de anvergură internaţională fondate în anii 1960-1970. Ca dovadă apare situaţia Suediei, unde, datorită dimensiunilor împrumuturilor externe ale Casei Regale, încă din secolul al XVIII-lea s-a înfiinţat un oficiu de administrare a datoriei astfel rezultate.

De fapt, cu secolul al XVIII-lea începe istoria creditării internaţionale, când băncile din Marea Britanie au trecut aproape linear de la negustorie şi cămătărie la creditare. Începând cu războaiele napoleoniene, parcurgând secolul al XIX-lea şi până la începutul secolului nostru, băncile comerciale creditau guverne străine şi finanţau comerţul internaţional prin intermediul acceptelor(precursoare ale acreditivelor şi ale altor documente comerciale de astăzi).

Al doilea război mondial a accelerat declinul lirei sterline şi ascensiunea dolarului american ca valută de circulaţie internaţională. Puterea financiară a City-ului londonez s-a redus, făcând loc New York-ului pe piaţa exportului de capital, S.U.A. dispunând de bănci cu mare credibilitate în mediile financiare internaţionale.

Istoria economică postbelică aduce treptat în scenă trei mari actori :S.U.A., Piaţa Comună şi Japonia(însoţită din anii ’70 de “tigrii” Asiei de sud-est : Hong-Kong, Coreea de Sud, Singapore, Thailanda, Taiwan). Aceştia domină şi în prezent pieţele internaţionale ale creditului, atât direct cât şi prin intermediul puternicei influenţe exercitate în interiorul marilor organisme financiare internaţionale - FMI, Banca Mondială, BERD, BRI, etc. Această dominare este posibilă atât datorită puterii economice de ansamblu, incontestabile a celor trei, cât şi datorită progresului tehnologiei comunicaţiilor, care permit ca orice decizie luată într-o parte a lumii să fie instantaneu cunoscută pe meridianul opus.

Datoria externă a unei ţări este acea partea din datoriile totale care este datorată creditorilor din altă ţară. Debitorii pot fi: guvernul şi firme private sau corporaţii. Datoria include bani datoraţi băncilor comerciale private, altor guverne sau instituţiilor financiare precum FMI sau Banca Mondială.

În concepţia Băncii Mondiale şi a structurilor sale componente: Datoria externă include sumele datorate unor creditori publici şi privaţi, în valută străină, bunuri şi servicii cu o perioadă de rambursare mai mare de un an; sumele datorate de persoanele private, dar garantate de o autoritate publică, datoria formată ca rezultat al tranzacţiilor cu FMI etc.

Evaluarea relaţiilor valutare şi financiare internaţionale ale unui stat, ca şi pe ansamblul economiei mondiale nu poate fi redusă la durata unui an, ci trebuie efectuată în dinamică, în perspectivă, pe o perioadă mai lungă, pînă la scadenţele finale ale creanţelor şi obligaţiilor externe ale unui stat sau altul.

Creanţele externe ale unui stat sunt finanţate din excedentul contului curent al balanţei de plăţi externe, iar angajamentele, din deficitul contului curent. Ambele situaţii apar în urma apelării la piaţa financiară internaţională sub formă de credite sau investiţii de portofoliu (obligaţiuni).

Nu generează datorie externă:

•atragerea de investiţii externe directe,

•ajutoarele financiare,

•creditele nerambursabile.

Creditele externe sunt de mare ajutor pentru ţările debitoare cu condiţia ca termenii în care se acordă să nu fie împovărători (dobândă, termen de graţie, termen de rambursare etc.), astfel încât, utilizându-se creditele în producţie, acestea să genereze surse financiare de rambursare, câştigând astfel atât debitorul, cât şi creditorul. De asemenea, pentru a fi folositoare, creditele trebuie să fie utilizate în ramuri productive sau în infrastructura materială generatoare de venituri şi nu pentru consum privat sau public, care nu generează venituri; în caz contrar, datoria externă creşte, iar sursele de rambursare lipsesc.

Gestionarea raţională a creanţelor şi datoriilor externe este una dintre condiţiile de bază pentru ca fluxurile de capital sub forma creditelor să fie avantajoase pentru toţi partenerii.

Criza datoriilor externe este o expresie a crizei ordinii monetare internaţionale. Sumele raportate drept credite se caracterizează prin următoarele trăsături: sunt condiţionate de adoptarea pe plan intern a anumitor politici, includ în valoarea „creditului" o marjă de risc peste dobândă, iar legislaţia majorităţii ţărilor dezvoltate permite băncilor creditoare crearea de provizioane, adică alocarea unei părţi din profit la capitolul risc de credite, care sunt sustrase de la calculul impozitelor pe profit ce trebuie plătite.