Doctrina Keynesistă

Capitolul I

Doctrina keynesistă şi impactul acesteia

I.1. Keynesismul

Apariţia keynesismului pe scena teoriei economice, a desăvârşirii Economiei politice ca ştiinţă s-au datorat marii crize economice din anii 1929 – 1933, ce a avut efect de cutremur asupra economiei capitaliste a vremii şi a scos în evidenţă marile inconsistenţe şi lipsuri în teoriile economice de natură liberală ce dominau gândirea şi politica economică din epocă. Keynes a fost „vârful de lance” al noii orientări economice, cu principalii piloni de susţinere constând în neîncrederea în funcţionarea automată a economiei capitaliste, precum şi în necesitatea intervenţiei statului în vederea realizării echilibrului economic şi a utilizării depline a mâinii de lucru.

J. M. Keynes pune în alţi termeni problema, considerând că, spre deosebire de concepţia predecesorilor (a clasicilor în special) şi în care volumul ocupării forţei de muncă depindea direct de salariul real (deci de puterea de cumpărare a salariului), muncitorii îşi formulau cererile în termenii salariului nominal. Dar se impune precizarea că exista şi o acceptare a reducerii salariului real, impusă de creşterea preţurilor, însă în aşa fel încât scăderea ofertei de mână de lucru să nu se situeze sub cea efectiv folosită înainte de urcarea preţurilor. În opinia lui Keynes, muncitorii erau dispuşi să lucreze în condiţiile oferite de piaţă, dincolo de această ofertă urmând să apară şomajul involuntar.

Realitatea existenţei unui şomaj cronic, a dificultăţilor prin care trecea economia capitalistă la începutul deceniului patru al secolului trecut, l-au determinat pe autorul englez să afirme necesitatea intervenţiei etatiste în economie, sub forma dirijismului, aspect complet diferit de semnificaţia planificării centralizate. Intervenţia statului era văzută ca o necesitate pentru coordonarea deciziilor la nivel macroeconomic, pentru asigurarea unui curs normal al vieţii economice, de sprijin pentru iniţiativa privată. Prin aceste idei enunţate, J. M. Keynes poate fi considerat un precursor al economiei de tip mixt, intervenţia statului, în contextul economiei capitaliste al iniţiativei particulare urmând să aibă efect benefic asupra binelui public.

Esenţa teoriei keynesiste a ocupării mâinii de lucru consta în principiul cererii efective, compus la rândul său din consumul total de bunuri şi investiţii (consum de bunuri – capital), adică de venitul efectiv cheltuit. Această enunţare a fost posibilă deoarece, pentru Keynes, nivelul venitului global ce influenţa nivelul ocupării mâinii de lucru se disemina în trei direcţii principale: a) consum; b) investiţii; c) tezaurizare. Ţinând cont că ultima direcţie era complet neproductivă, o parte din venituri nemaiintrând în circuitul economic, rămânea, în mod logic, că numai cheltuielile legate de consum şi cele privind investiţiile să constituie cererea efectivă. Pentru Keynes deci, rezultatele producţiei servesc, pe de o parte consumului, iar pe de altă parte pentru realizarea unei producţii noi, adică „trebuie să existe un volum de investiţii curente suficient de mare pentru a absorbi surplusul producţiei totale peste cantitatea pe care colectivitatea doreşte s-o consume la nivelul dat al ocupării”.

Concluzia generală la care a ajuns lordul Keynes era aceea că economia capitalistă a vremii era condamnată la o insuficientă cerere efectivă (atât bunuri de consum cât şi de mijloace destinate realizării acestor bunuri). Ea oscila „în jurul unei poziţii intermediare considerabil mai scăzută decât nivelul ocupării depline şi considerabil mai ridicată decât nivelul minim al ocupării, sub care ar fi periclitată însăşi existenţa”.

Soluţia generală, unică, pe care Keynes o vedea pentru creşterea cererii efective şi de aici, creşterea utilizării mâinii de lucru era cea legată de intervenţia statului în economie, prin gândirea politicii dirijismului de transformare a statului într-un agent nemijlocit al vieţii economice. Printre remediile pe care Keynes le vedea în intervenţia etatistă, în vederea depăşirii aspectelor negative ale economiei capitaliste, se găseau:

1. Statul trebuia să stimuleze investiţiile prin micşorarea ratei dobânzii şi sporirea cantităţii de bani în circulaţie. Acest lucru se putea realiza printr-o aşa-zisă politică monetară expansionistă, de natură să compenseze excesul de „preferinţe pentru lichidităţi”, sau chiar să reducă această înclinaţie. De asemenea, era avută în vedere şi o politică monetară care să înlocuiască etalonul – aur şi aşezarea emisiunii monetare pe alte principii, toate pentru a face ca rata dobânzii să ajungă la un nivel acceptabil pentru deţinătorii marilor avuţii ale societăţii.