Eficiența Cheltielilor Publice pentru Educație

Capitolul 1

Abordarea teoretică a cheltuielilor publice și eficiența lor

1.1 Semnificația eficienței și cadrul conceptual privind eficiența cheltuielilor publice

Eficiența sau eficacitatea cheltuielilor publice exprimă o dimensiune a unui raport determinat între eforturile financiare și efectele comensurabile sau estimative obtenabile pe seama obiectivelor finanțate de către stat.

Se creează un decalaj de ritm, care conduce la o stare permanentă de insuficiență a resurselor necesare, în condițiile în care nevoile publice reclamă bunuri publice de valori ridicate, în continuă creștere și diversificare , pe de o parte, iar resursele financiare ale statului nu sporesc la fel de rapid. Fenomenul acesta se petrece în condițiile în care, în mod conștient, guvernul procedează la trierea și ierarhizarea nevoilor sociale și, respective, la dimensionarea cheltuielilor publice, în funcție de mai multe criteria : oportunitate sau eficacitatea cheltuielilor publice, prioritate, calitate a serviciilor publice, nivelul standardelor internaționale.

În legile bugetare anuale, prin care cheltuielile se adoptă ca sarcini maxime, eficiența sau eficacitatea cheltuielilor publice ocupă din ce în ce mai mult locul principal între criteriile de selectare a alternativelor proiectelor de dimensionare a volumului acestora în cederea cuprinderii.

Evaluarea eficacității sau eficienții cheltuielilor publice este de competența factorilor de decizie politică și ai celor executive, de coordonare a produsului de utilizare a fondurilor alocate. Pe tot parcursul acestui process pot fi gasite soluții de minimizare a costurilor, a investițiilor sau a cheltuielilor curente privind serviciile publice.

Eficiența cheltuielilor publice se efectuiază în cele mai bune condiții, de optim social, atunci cînd :

- este posibilă alegerea alternative mai puțin costisitoare, în raport cu rezultatul final al serviciului public, pentru aceasta se dorește creșterea cantitativă a serviciului public.

- modernizarea, din punct de vedere producerii serviciului public, în vederea maximizării utilității la consummator, este dată de satisfacția performanțelor.

- maximizarea utilității la consummator, comportînd și latura economic .

- puterea de previziune în cadrul unui orizont de timp stabilit.

Demonstrarea acestor aspect implică minimizarea costurilor proiectelor de finanțat, ceea ce permite costuri sociale minime, prețuri accesibile plătite de consumatori, creșterea calității consumului de bunuri publice și, deci a satisfacției consumatorului public etc.- conduc la maximizarea bunăstării sociale.

Problema utilizării resurselor financiare publice este una esențială pentrucă acestea au un caracter limitat. Cheltuielile publice presupun restrîngerea ariei de acţiune a pieţei şi înlocuirea metodelor non-piaţă ale alocării. Abordarea problematicii eficienţei cheltuielilor publice urmăreşte:

- delimitarea activităţii economice în sectoarele piaţă, respectiv non-piaţă;

- delimitarea în mecanismele specifice sectorului privat şi celui public a sectorului pieţei;

- operarea sectorului non-piaţă în privinţa distribuirii resurselor între utilizatorii competitori şi în privinţa nivelului inputurilor, în conformitate cu atingerea obiectivelor date.

Gîndirea economiștilor despre eficiență este mai largă decît înțelesul obișnuit al acestui termen, ea rămîne apropiată judecăților de valoare care trebuie să fie clar specificate. Sunt 2 dimensiuni ale eficienței economice care sunt utilizate separate, dar se condiționează reciproc :

a) eficiența alocativă a resurselor,

b) x-eficiența resurselor,

a) Eficiența alocativă a resurselor

Cercetarea eficienței alocării resurselor este o temă făcută după un anumit sistem, în lucrările de specialitate, în care conceptual de optimalității al lui Pareto joacă rolul central . Economia bunăstării pateriene abordează propuneri referitoare la dorința alocării alternative a resurselor. În acest fel, ele se bazează, în mod necesar, pe judecăți de valoare.

Tratînd judecățile de valoare, care sunt mai puternice decît pot părea la prima vedere, devine mai ușor de evaluat semnificația criteriului lui Pareto.

Există 4 judecăți de valoare, anume :

“1. preocuparea pentru bunăstarea tuturor indivizilor din societate, luați în mod separate, mai curînd decît a unei entități, numită “societate” sau “stat” ori a unui grup social ori a unei clase sociale,

2. unii factori neeconomici afectînd bunăstarea indivivilor pot fi ignorați, s-a crezut că alocarea resurselor economice publice poate fi separată de factorii politicio și psihologici, sociali, cu dondiția ca ei să nu poată avea effect restrictive derect asupra schimbului pe piață,

3. o necessitate individuală trebuie să fie considerată cea mai bună judecată a bunăstării sale proprii: există un consumator complet și suveranitatea producătorului,

4. deoarece o anumită schimbare în alocarea resurselor sporește bunăstarea la o ultimă prsoana, fără să o reducă la altă persoană, în cazul acesta schimbarea trebuie considerată ca avînd drept efect final creșterea bunăstării sociale”

b) X-eficiența resurselor

Condițiile necesare fiind formulate pentru eficiența alocativă, presupunerea maximizării profitului asigură că firmele pot produce rezultate cu cisturi minime. În teoria economic s-a susținut că bunăstarea, ca efect al proastei alocări directe a resurselor provenite din abateri, asemene monopolului, se obține un cost foarte mic comparative cu costurile determinate de mai multe intrări absolute necesare pentru producerea unui anumit nivel al outputurilor.

Se utilizează terminul “x-ineficien’ță” pentru descrierea unor asemenea pierderi.

Gradul de x-ineficiență este definit astfel : diferența dintre utilizarea actual și eficiența maximală a utilizării intrărilor. Succesul eficienței alocative necesită ca toate x- ineficiență să fie eliminate. În economie s-au făcut des presupuneri asupra x- ineficienței, îndreptîndu-se atenția asupra problemelor alocării optime, s-a argumentat că x- ineficiență este optimizată.