Eficiența Cheltuielilor Publice pentru Educație

Capitolul I. Introducere. Caracterizare generală.

Politica socială a fiecărui stat are ca scop asigurarea resurselor financiare publice pentru optimizarea condiţiilor de viaţă a populaţiei.

În America şi Europa a luat naștere, după cel de-al Doilea Război Mondial, un sistem politic numit “stat-providenţă”. Acesta este explicat ca fiind maniera de organizare a unei societăţi care asigura membrilor săi cel mai înalt grad de protecţie socială şi securitate economică cu sprijinul unei repartizări a impozitelor şi taxelor încasate. În practică, pentru a se garanta satisfacerea nevoilor sociale, oficialitățile publice şi locale constituie unele acţiuni supravegheate cu sprijinul unor instituţii publice. Aceste nevoi sociale fac referire în primul rând la învăţământ, cultură, sănătate şi protecţie socială propriu-zisă.

Cheltuielile publice pentru acţiuni social-culturale sunt cele care garantează fară plată, cu plată redusă sau sub forma transferurilor băneşti, subvenționarea unor servicii sortite educaţiei şi pregătirii copiilor şi tinerilor, progresul calificării profesionale, asistenţă medicală, creșterea nivelului cultural, artistic şi de civilizaţie a membrilor societăţii.

Datorită progresului mondial al economiei şi tehnicii, forţa de muncă necesară procesului economic a trebuit să fie din ce în ce mai performantă. Cheltuielile publice cu învăţământul au crescut în ultimii ani şi datorită politicilor şcolare adoptate, legislaţiei în vigoare, nivelul învăţământului obligatoriu, facilităţi, ajutoare, sponsorizări aduse şcolilor din partea diferiţilor participanţi la viaţa economică.

Pe termen lung, învăţământul contribuie la dezvoltarea economică a unei ţări, stimulează progresul şi ridică standardul de viaţă al populaţiei. Ar fi însă şi câteva condiţii: învăţământul trebuie să fie bine dimensionat, organizat raţional, adaptat şi adaptabil la nevoile prezente şi viitoare ale societăţii, condus cu profesionalism şi competenţă ; pe termen scurt, învăţământul apare ca o activitate consumatoare de venit naţional, iar pe termen lung, ca un proces investiţional în resurse umane.

Cheltuielile publice pentru acţiuni social-culturale au un țel economic şi social; dezvoltarea acestora este rezultatul evoluției economice a ţării, iar dimensiunea lor este constrânsă de factorul demografic. Se cunoaşte situația că în ţările mai puțin dezvoltate se consemnează un spor demografic, se pastrează o sporire moderată a PIB deoarece nivelul cheltuielilor social-culturale pe locuitor este foarte redus sau este în scădere, iar în ţările dezvoltate efectul este invers.

Bugetul de stat pentru anul 2010 se stabileşte la venituri în sumă de 66.654,3 milioane lei, iar la cheltuieli în sumă de 101.678,4 milioane lei, cu un deficit de 35.024,1 milioane lei, din care pentru bugetul Ministerului Educaţiei pentru anul 2010 va fi de 14.590.490 mii lei, cu 34,19 % mai mare faţă de anul 2009.

Creşterea eficienţei învăţământului de toate gradele însoţită de mijloace potrivite pe linia îmbunătățirii tuturor celorlalte acţiuni social-culturale are urmări asupra dezvoltării economice, iar, pe de altă parte, efectul investiţiilor în resursele umane conduce la o majorare a PIB care, altmiteri, formează baza pentru atribuirea unor sume mai mari pentru acţiunile social-culturale.

Un trend descrescător al educației înseamnă:

- forță de muncă ieftină și puțin calificată

- export de materii prime

- active ieftine

- monedă slabă.

Sursele de finanţare ale cheltuielilor pentru acţiuni social-culturale, implicit ale cheltuielilor cu învăţământul pot fi grupate în:

1. publice sau private

2. interne sau externe