Eficiența Cheltuielilor Publice pentru Educație - Învățământ

Eficienţa cheltuielilor publice pentru educaţie – învăţământ

1. Abordarea teoretică a eficienţei cheltuielilor publice

1.1. Eficienţa cheltuielilor publice

Atunci când nevoile publice reclamă bunuri publice de valori ridicate, într-o continuă creştere, iar fondurile finaciare ale statului rămân constante sau nu sporesc la fel de rapid, se creează un decalaj de ritm ce duce la o insuficienţă a resurselor necesare. Acest tip de fenomen se petrece atunci când guvernul ierarhizează nevoiel sociale şi dimensionează cheltuielile publice după mai multe criterii: prioritate, oportunitate, calitatea serviciilor publice, nivelul standardelor internaţionale, eficienţă şi eficacitate a cheltuielilor publice.

Pentru evaluarea nivelului cheltuielilor publice, în practică şi în literatura de specialitate, conceptele utilizate sunt: eficienţa, eficacitatea, economicitatea. Eficienţa se exprimă ca raport între efectele obţinute şi eforturile financiare corespunzătoare, eficacitatea ca raport dintre efectele realizate şi cele preconizatee, iar economicitatea compară raportul dintre eficacitate şi gradul de realizare a rezultatelor prevăzute. Cel mai important obiectiv de atins trebuie să fie eficienţa utilizării resurselor prin minimizarea, pe cât mai mult posibil, a cheltuielilor.

Condiţiile de realizare a eficienţei cheltuielilor publice sunt:

• posibilitatea de a alege alternativa cea mai puţin costisitoare, în raport cu rezultatul final al sericiului public;

• maximizarea utilităţii consumatorilor, prin îmbunătăţirea calităţii modului de furnizare a serviciului public;

• capacitatea de a previziona într-un orizont de timp stabilit.

Consolidarea aspectelor de mai sus presupune să se reducă la minimum costurile proiectelor obiectivelor de finanţat, permiţând cheltuieli sociale minime (deficit bugetar, fiscalitate reduse la minimum), preţuri la îndemâna consumatorilor (pentru producerea şi distribuirea bunurilor publice), dezvoltarea calităţii consumului de bunuri publice şi creşterea satisfacţiei consumatorului public, s.a. Toate acestea duc la maximizarea prosperităţii sociale.

Problema utilizării resurselor financiare publice este una crucială deoarece acestea au un caracter limitat. Cheltuielile publice presupun restrângerea ariei de acţiune a pieţei şi înlocuirea metodelor nonpiaţă ale alocării. Abordarea problematicii eficienţei cheltuielilor publice urmăreşte:

1. Delimitarea activităţii economice în sectoarele piaţă, respectiv non-piaţă;

2. Delimitarea în mecanismele specifice sectorului privat şi celui public a sectorului pieţei;

3. Operarea sectorului non-piaţă în privinţa distribuirii resurselor între utilizatorii competitori şi în privinţa nivelului inputurilor, în conformitate cu atingerea obiectivelor date.

Există două aspecte ale eficienţei cheltuielilor publice care sunt folosite separat, dar intercondiţionat:

• Eficienţa alocativă a resurselor (optim Pareto);

• X - eficienţa resurselor.

O alocare a resurselor este corespunzătoare optimului Pareto, dacă nici o alta nu poate fi făcută mai bine, fără să influenţeze negativ bunăstarea ultimei persoane consumatoare. Semnificaţia optimului Pareto se poate evalua pe baza a patru judecăţi de valoare:

I. Grija pentru bunăstarea indivizilor din societate, priviţi în mod separat, decât a unui grup, clase sociale sau a unui stat;

II. Unii factori neeconomici (sociali, psihologici, politici), care afectează buna situaţie materială a indivizilor, pot fi ignoraţi;

III. Există un consumator raţional şi suveranitatea producătorului;

IV. Dacă o anumită modificare în alocarea resurselor sporeşte bunăstarea unei persoană şi nu o diminuează pe a alteia, atunci modificarea trebuie privită ca o creştere a bunăstării sociale.

Alocarea resurselor conform optimului Pareto vizează:

Eficienţa schimbului – presupune ca „rata marginală a substituţiei între două bunuri să fie egală pentru toţi consumatorii”.

Eficienţa tehnică – presupune ca „rata marginală a substituţiei între doi factori (oricare ar fi aceştia) trebuie să fie egală pentru toate bunurile produse”.