Evaziunea fiscală în România și căile de prevenire și combatere a acesteia

1. Definire

Geneza evaziunii fiscale este indisolubil legata de stat si aparitia lui. De-a lungul istoriei, formele de manifestare au evoluat odata cu dezvoltarea economico-sociala. Sustragerea de la plata obligatiilor au fost o preocupare istorica a celor care trebuiau sa le plateasca.

Juristii romani au fost preocupati inca de inceputul secolului de definirea evaziunii fiscale, in acest scop dandu-se diferite definitii cum ar fi de exemplu ,,totalitatea procedeelor licite si ilicite cu ajutorul carora cei interesati sustrag in totalitate sau in parte averea lor, obligatiunilor stabilite prin legile fiscale’’ sau ,,sustragerea de la plata obligatiunilor fiscale prin transmiterea unor date eronate privind sursele si veniturile impozabile’’.

Evaziunea fiscala este rezultanta logica a defectelor si inadvertentelor unei legislatii imperfecte, a metodelor defectuoase de aplicare, precum si a neprevederii si nepriceperii legiuitorului a carui fiscalitate excesiva este tot atat de vinovata ca si cei pe care ii provoaca prin aceasta la evaziune.

Articolul 1 din legea 87/1994 defineste evaziunea fiscala ca fiind ,,sustragerea prin orice mijloace, in intregime sau in parte, de la plata impozitelor, taxelor si a altor sume datorate bugetului de stat, bugetelor locale, bugetului asigurarilor sociale de stat si fondurilor speciale extrabugetare de catre persoanele fizice sau juridice romane sau straine, denumiti in continuare contribuabili’’. In articolul 3 din aceasta lege sunt prevazute obligatiile contribuabilului, si anume:

- declararea in termen de 5 zile de la inregistrare a datelor in legatura cu subunitatile constituite in sucursale, filiale, puncte de lucru, depozite, magazii si cu orice alte locuri in care se desfasoara activitati producatoare de venituri, bancile si conturile bancare in lei sau in valuta, indiferent de locul unde functioneaza in tara si in strainatate;

- declararea organului de control a bunurilor sau valorilor impozabile depozitate in orice alte locuri;

- declararea oricaror schimbari cu privire la sediu, filiale, depozite, conturi bancare in termen de 15 zile de la data cand au avut loc. Declaratia se va comunica organelor fiscale competente;

- evidentierea veniturilor realizate si cheltuielilor efectuate din activitatile desfasurate, prin intocmirea registrelor sau a oricaror alte documente prevazute de lege;

- plata la termen a sumelor datorate statului ca urmare a obtinerii de venituri, detinerii de bunuri imobile sau mobile ori a desfasurarii de activitati supuse taxelor si impozitelor;

O alta definire este data de Maurice Duverger care considera ca, evaziunea fiscala este un termen generic, si desemneaza ,, manifestarea de fuga din fata impozitului”.

În aceste ambele sensuri sunt larg de definire , este înglobata si frauda fiscala.

În definitiile de mai sus cât si în Dictionarul explicativ al limbii române care defineste evaziunea fiscala ca fiind:,, sustragerea de la plata obligatiilor fiscale” este tratata ca un proces, ca o actiune.

Provesorul universitar D.D. Saguna defineste evaziunea fiscalã în modul urmator :,, Evaziunea fiscala este rezultanta logica a defectelor si inadvertentelor unei legislatii imperfecte, a metodelor defectuoase de aplicare, precum si a unei neprevederi si nepriceperii legiuitorului a carui fiscalitate excesiva este tot atât de vinovata ca si cei pe care îi provoaca prin aceasta la evaziune”. În definitia de mai sus se nuantiaza mai mult un accent pe acel lucru ca legiuitorul poarta vina în cea mai mare parte de acest fenomen de aparitie a evaziunii.

O definitie unanim acceptata de toti nu poate sa existe, deoarece acest fenomen complex este tratat de unii autori într-un mod iar de altii în alt mod. Aceasta neconcordanta de pareri mai este data si de ambiguitatea procesului la care ne raportam. Alt element care duce la o definire diferita de autori este element de frauda fiscala. Unii autori propun separarea ei de evaziunea fiscala în timp ce altii includ acest termen în definitia evaziunii.

Dupa exemplele date mai sus nu se face o distinctie între evaziunea fiscala legala si cea ilegala. Chiar nici legea privind combaterea si evitarea evaziunii nu da o definitie care ar separa evaziunea ilegala de cea legala.

Parerea mea este ca ar trebui de separat definirea evaziunii de definirea fraudei fiscale, însa apare o noua dilema, deoarece aceeasi definitie care este data fraudei fiscale poate fi atribuita evaziunii ilegale.

2. Clasificarea evaziunii fiscale

Mijloacele folosite pentru sustragerea de la obligatiile fiscale se prezinta sub infinite forme, dar ele se pot împarti în doua categorii:

- procedee ilicite;

- simple neadevaruri sau chiar exploatarea insuficientelor legislative.

prin intentie.

Evaziunea fiscala poate fi deci ilicita, având uneori si un caracter fraudulos, si legala sau mai bine zis tolerata sau intentionata (Fig 1). Se poate face deci o distinctie între frauda fiscala, care constituie un fapt ilicit chiar de natura penala, si evaziunea fiscala propriu-zisa, care nu implica fapte care sa întruneasca elementele unei infractiuni (sau uneori contraventie, dar care nu este mai putin daunatoare interesului public).

Fig. 1. Tipurile de evaziune fiscala.

3. Functia evaziunii fiscale

Functia generala pentru evaziunea fiscala în marime absoluta, are un caracter empiric si valoa¬rea ei poate varia de la o tara la alta si de la o perioada la alta. Ea are urmatoarea reprezentare:

E = E(U,X,Y) (1)

în care,

E = functia evaziunii fiscale;

Y = o marime reprezentativa a variabilelor reale ale economiei (produs intern brut, venit national);

X = o marime reprezentativa a politicii fiscale (marimea presiunii fiscale, permisivitatea legislatiei fiscale, rigurozi¬tatea aplicarii acesteia si severitatea sanctiunilor);