Evoluția cheltuielilor publice pentru sănătate în România în perioada 2012-2017

Pentru fiecare individ cât și pentru întreaga colectivitate, sănătatea reprezintă un factor important care asigură desfășurarea vieții și a activității. Organizația Mondială a Sănătății definește sănătatea ca fiind o stare de bunăstare fizică, mentală și socială și nu doar o absență a bolii și a infirmității.

Cheltuielile pentru sănătate au o tendință de creștere datorită acțiunii unor factori, cum sunt:

1. amplificarea nevoilor de ocrotire a sănătății ca efect a creșterii numărului populației și a modificării structurii sale;

2. accentuarea factorilor de risc;

3. creșterea costului prestațiilor medicale.

În țările dezvoltate cheltuielile pentru sănătate reprezintă între 5,5% și 10,5% din PIB iar în țările în curs de dezvoltare sub 1% din PIB, în unele cazuri. În țările dezvoltate există două categorii de cheltuieli pentru sănătate din punct de vedere al celui care le suportă și anume:

- cheltuieli publice pentru sănătate;

- cheltuieli private pentru sănătate.

Cheltuielile publice pentru sănătate sunt destinate întreținerii și funcționării instituțiilor sanitare precum și finanțării unor acțiuni de prevenire a îmbolnăvirilor, de evitare a accidentelor și de educație sanitară. Există și în domeniul sănătății instituții medicale de stat și particulare. Sectorul privat în domeniul sănătății ca și numărul medicilor care lucrează în cadrul lui este însă restrâns. Resursele financiare pentru ocrotirea sănătății servesc atât pentru realizarea de investiții cât și mai ales pentru întreținerea curentă și funcționarea normală a instituțiilor sanitare.

Cheltuielile publice pentru sănătate cuprind, de regulă, în țările dezvoltate cheltuieli pentru instituții sanitare, cercetări medicale, administrația în domeniul sănătății și acoperirea totală sau parțială a cheltuielilor indivizilor cu îngrijirea sănătății. În afara acestora există și cheltuieli efectuate prin intermediul unor instituții speciale (casele de asigurări de sănătate) care se bazează pe cotizațiile plătite de salariați, angajatori și alte persoane.

În lume sunt cunoscute 2 sisteme principale de finanțare a sănătății și anume:

1. sistemul german (1883- înființat de Bismarck)

2. sistemul englez (lord Beveridge).

Sistemul german se bazează pe cotizații obligatorii suportate în părți egale de salariați și de angajator. Aceste cotizații sunt mobilizate de instituții speciale sau case de asigurări. Pacienții nu plătesc nimic pentru consultații sau tratamente deoarece casele de asigurări au contracte cu prestatorii și ele suportă cheltuielile respective. În acest sistem există o separare între sistemul ambulatoriu și cel spitalicesc.

Sistemul ambulatoriu este în întregime privat, medicii negociind cu casele de asigurări finanțarea și mărimea onorariilor pentru consultații. Sistemul spitalicesc are un pronunțat caracter public și personalul medical din spitale este salariat de către stat. Raportul dintre finanțarea publică și finanțarea prin cotizații este de 25% finanțare bugetară (publică) și 75% finanțare prin cotizații.

Sistemul englez oferă îngrijiri medicale gratuite pentru toți indivizii. Statul finanțează integral ocrotirea sănătății prin așa numitul sistem național de sănătate. Resursele provin din impozite, pacienții nu plătesc nimic dar au obligația de a se înscrie la un medic, acesta primind remunerația de la sistemul național de sănătate pe bază de contract.

Finanțarea este în acest sistem 85% bugetară, restul din alte fonduri. Bugetul sănătății este administrat de către Ministerul Sănătății.

În SUA, asigurarea sănătății este realizată prin asigurări de sănătate. Aceste sume nu sunt considerate prelevări obligatorii ca și cotizațiile sociale. Sistemul de sănătate american face inechitabil accesul tuturor indivizilor la acest serviciu datorită mai ales costului ridicat al îngrijirilor medicale. Statul american finanțează doar 2 programe în domeniul sănătății din bugetul public și anume:

1. pentru persoanele în vârstă de peste 65 ani;

2. pentru persoanele cu venituri sub pragul sărăciei.

Rezultă deci că sursele de finanțare a acțiunilor în sănătate sunt diverse și anume:

- fonduri alocate din bugetul statului;

- cotizații de asigurări de sănătate suportate obligatoriu de salariați și angajatori ;

- resurse ale populației;

- ajutorul extern.

În România resursele financiare destinate ocrotirii sănătății au provenit până în 1998 în cea mai mare proporție de la bugetul de stat. Reforma în ocrotirea sănătății a introdus un nou sistem începând cu 1998 și anume asigurările sociale de sănătate. Aceste asigurări au caracter obligatoriu, funcționează descentralizat și resursele bănești necesare funcționării sistemului de sănătate sunt constituite în principal din contribuții ale asiguraților și contribuții ale angajatorilor.

În prezent în România sursele de finanțare a cheltuielilor publice pentru sănătate sunt:

I. Fondurile de asigurări sociale de sănătate care reprezintă în prezent principala sursă de finanțare a sănătății și se ridică la 60% din cheltuielile publice pentru sănătate. Aceste fonduri se constituie la nivelul Casei Naționale de Asigurări de Sănătate și Caselor de Asigurărilor de Sănătate Județene.

II. Bugetul de stat finanțează cheltuielile curente ale unităților sanitare integral sau parțial. Sunt finanțate integral de la bugetul de stat: instituții și centre de sănătate publică, centrele de medicină preventivă, institutele de științe medicale, spitale de psihiatrie, sanatoriile și preventoriile TBC, unitățile ministerului apărării naționale, ministerului de interne, SRI-ul.

III. Fondul special pentru sănătate se constituie în afara bugetului de stat pe seama unor taxe percepute asupra activității dăunătoare sănătății prelevate de la persoane juridice care realizează încasări din acțiuni publicitare la produse de tutun și băuturi alcoolice (10% din aceste încasări) și de la persoanele juridice care încasează venituri din vânzarea produselor din tutun și băuturi alcoolice (1% din valoarea acestor încasări).

IV. Cheltuielile populației pentru sănătate sunt acele cheltuieli pentru servicii 28 medicale sau medicamente altele decât cele care intră în asigurările sociale de sănătate.

V. Resursele externe constau din credite de la Banca Mondială.