Evoluția controlului financiar în România

Aparitia si dezvoltarea controlului finanaciar in Romania pana la 1948

1.1 Primele forme de control financiar

Aparitia statului, ca un moment cu implicatii economice si sociale deosebite pe scara

evolutiei umane, a impus cu necesitate acoperirea unor cheltuieli cu character public, care sunt in interesul intregii comunitati. Acest rol a fost asumat de catre finantele publice care, prin functiile lor, au asigurat constituirea resurselor si repartizarea acestora pentru acoperirea nevoilor publice.

Finantele isi realizeaza rolul cu ajutorul functiilor de repartitie si control. Functia de control este legata de esenta finantelor, ea realizandu-se in mod necesar atat in momentul mobilizarii resurselor si al repartizarii acestora, cat si in derularea tuturor operatiunilor financiare si non finaciare.

Avand un caracter obiectiv, aparitia controlului financiar pe teritoriul tarii noastre este strans legata de aparitia finantelor publice, care, la randul lor, au aparut ca urmare a aparitiei primelor state feudale romanesti. In cadrul acestora, din perioada feudalismului dezvoltat, aproximativ sfarsitul secolului al XIV-lea si pana la mijlocul secolului al XVI-lea, veniturile si cheltuielile visteriei se confundau cu cele ale domnitorului. Diferenta dintre venituri si cheltuili constituia beneficiul net al domnitorilor.

Mărturii ale existenţei unor forme de control financiar ale statului în spaţiul carpato-danubiano-pontic datează încă din secolul al XIV-lea. În procesul de formare şi cristalizare, statele medievale româneşti, nou înfiinşate, au creat o serie de structuri de control fiscal formate din slujbaşi, al căror principal rol era să asigure strângerea birurilor (* Bir – dare percepută în bani de către un datornic ) şi a dijmelor (* Dijmă – dare reprezentând a zecea parte din produse percepută de către stăpânii feudali de la producătorii direcţi) de la contribuabilii vremii.

Practica instituirii unor astfel de structuri a fost împrumutată de autorităţile domneşti de la popoarele migratoare şi cotropitoare, în special de la cele de etnie mongolă şi maură, care, în perioada în care au controlat spaţiul românesc, au organizat şi au practicat o intensă şi susţinută activitate de încasare a birurilor de tot felul impuse populaţiei autohtone.

Activitatea de urmărire a strîngerii birurilor s-a dezvoltat în mod deosebit după instalarea dominaţiei otomane, ca urmare a instituirii de către aceasta a unui apăsător şi înrobitor regim fiscal, impus Principatelor Româneşti vasale, care consta, în principal, din obligaţi de plată a haraciului. (* Haraci – tribut anual plătit de către ţările)

În vederea satisfacerii cererilor mereu sporite ale Porţi Otomane, atât a celor materiale, dar mai ales a celor financiare, domnitorii din Principatele Româneşi au fost constrânşi să instituie o foarte puternică structură de urmărire şi control ale încasării, de la populaţie, a diferitelor taxe impuse.

Cu toate că se manifesta printr-o accentuată tentă pragmatică, acţiunea nu avea totuşi un caracter organizat, deoarece nu exista o foarte exactă evidenţă nici a populaţiei şi nici a nivelului birurilor şi dărilor la plata cărora acesta era obligată.

O alta forma incipienta de control, putem considera ca o reprezentau “condicile de socoteli”, care se intocmeau la curtile domnilor. Acestia luau cu ei la plecarea din scaun aceste condici fapt pentru care ele nu s-au pastrat, determinand astfel lipsa datelor cu privire la situatia finantelor acelor vremuri. De altfel, aceasta perioada retine atentia si prin lipsa unor norme privitoare la finantele publice si controlul acestora, ca urmare a faptului ca domnitorii erau stapani absoluti si cheltuieau dupa bunul plac din veniturile visteriei.

Mai tarziu, incepand cu mijlocul secolului al XVI-lea pana la mijlocul secolului al XVII-lea, veniturile statului incep sa se separe de cele ale domnitorului si apar, intr-o forma mai simpla, “registrele pentru socotelile visteriei”. In acest mod se evidentia si puteau fi urmarite veniturile si cheltuielile care priveau statul, fara ca domnitorul sa fie implicat.

Primii paşi în activitatea de control financiar au fost destul de discreţi, deoarece, aşa cum s-a menţionat, în această perioadă, deşi fusese institiută noţiunea de buget, sub forma vistieriei, gestiunea bunurilor acesteia se făcea prin întocmirea unor liste de evidenţă atât pentru încasări, cât şi pentru cheltuielile efectuate de domnitor şi funcţionarii domneşi, documente care erau prezentate sfatului boierilor.

Astfel de documente care făceau referire la modul de utilizare a veniturilor şi cheltuielilor Ţării sunt cunoscute sub denumirea de codice (*Codice –culegere de texte, manuscris) şi se regasesc pentru prima dată la sfârşitul secolului al XVII-lea, pe timpul domnitorului Ţării Româneşti Constantin Brâncoveanu (1694-1714).

Catre mijlocul secolului al XVIII-lea, Constantin Mavrocordat realizeaza in Tara Romaneasca si in Moldova o serie de reforme cu caracter fiscal si administrativ. Astfel, incepand cu aceasta perioada, apare, pe langa visterie, un sfat ca autoritate financiara consultativa compus din 7 boieri. Veniturile si cheltuielile se efectuau fin ordinul si cu stiinta domnitorului, iar controlul, daca se efectua, era numai in interesul domnitorului, urmarind ca acesta sa nu fie pagubit prin eventualele nereguli sau abuzuri ale subordonatilor. In cazul in care, ca urmare a controlului, se descopereau greseli sanctiunile care se aplicau erau in cele mai multe cazuri confiscarea averilor.

Dupa anul 1710 apar “sămile visteriei”, care erau niste conturi de gestiune ce cuprindeau veniturile si cheltuielile statului. Domnitorul Nicolae Voda M avrocordat, la 1712, a fost primul care a prezentat divanului sămi ale visteriei si natura veniturilor si cheltuielilor tarii.