Finanțarea cheltuielilor publice pentru învățământ

Introducere

Cheltuielile bugetare pentru învățământ constituie o componentă definitorie a cheltuielilor cu caracter social-cultural, ocupând un loc central între acțiunile finanțate de către stat, în cadrul acestei categorii, în actuala etapă a evoluției societății. confirmând creșterea rolului învățământului ca factor de progres și civilizație. Recunoașterea contribuției decisive a școlii, ca lăcaș de cultură, de instruire și formare profesională, la propășirea societății moderne, cu deosebire în condițiile revoluțiilor științifice contemporane, a impus dezvoltarea și modernizarea rețelelor școlare și, implicit, alocarea din bugetul statului a unor sume tot mai mari pentru finanțarea învățământului.

Constatările referitoare la corelația dintre nivelul de dezvoltare al învățământului și progresul economic și social, în diferite țări, au convins guvernele de necesitatea îmbunătățirii învățământului, ca premisă indispensabilă pentru asigurarea prosperității economice și ridicarea gradului de civilizație, inclusiv a nivelului de trai al oamenilor.

Constituie o realitate faptul că, în toate țările, se manifestă o preocupare susținută a statelor pentru o mai bună organizare și dezvoltarea a învățământului public gratuit sau cu taxe reduse pentru sprijinirea celui privat prin subvenții, ceea ce implică cheltuieli publice sporite pentru acțiuni de învățământ. După ce la finele secolului trecut, statul cheltuia, în acest scop mult sub 1% din PIB, în secolul nostru ponderea cheltuielilor cu învățământul în PIB a crescut semnificativ atingând în unele țări circa 7%, în unii ani bugetari. În același timp, este evident că proporțiile ce revin cheltuielilor cu învățământul în PIB variază, atât în timp, cât și în spațiu, mai multe țări, mai ales dintre cele în curs de dezvoltare, confruntându-se cu dificultăți de finanțare a acțiunilor de învățământ, fie și la nivelul strictului necesar.

1. Conceptul de cheltuială publică pentru învăţământ

1.1.Conceptul de cheltuială public

Conceptul de cheltuială publică poate fi interpretat prin prisma abordării sale clasice şi moderne. Concepţia clasică defineşte cheltuiala publică ca fiind un consum cu caracter definitiv şi nerecuperabil de valori. Aceasta afecteză în sens negativ mărimea produsului naţional şi conduce în mod inevitabil la diminuarea averii, având totodată un impact nefavorabil aupra reproducerii capitalului naţiunii. Clasicii erau cei care considerau că statul era un consumator de resurse pentru realizarea acţiunilor cu caracter public finanţate din resursele publice.

Prin comparaţie, în concepţia modernă, cheltuiala publică este definită în contextul reconsiderării funcţiilor atribuite statului, văzut în ipostaza de redistribuitor al a produsului creat. Cheltuielile publice nu mai reprezintă acum consumuri definitive de resurse ci şi procese de alocare a resurselor, în scopul folosirii mai raţionale a acestora, respectiv ale garantării unei dezvoltări echilibrate a economiei. Caracteristic pentru concepţia modernă este faptul că aceste cheltuieli publice sunt privite şi ca procese de realocare a resurselor, deoarece o mare parte din acestea concretizează preocupările statului pentru orientarea utilizării lor în concordanţă cu anumite criterii de optim social-economic. Aşadar cheltuielile publice apar pe de o parte şi ca procese de consum final, iar pe de altă parte ele sunt recunoscute ca având un caracter recuperabil – cum este şi cazul cheltuielilor publice pentru învăţământ.

Cheltuiala publică poate fi abordată şi din prisma sensului juridic şi economic. În sens juridic ea semnifică o plată legata de funcţionarea instituţiilor publice şi de înfăptuirea activităţilor cu carcter public. În sens economic, această noţiune desemnează procesele economice de repartiţie a produsului intern brut, concretizate prin alocarea şi utilizarea resurselor financiare pentru a efectua actiuni considerate având interes public.

Cheltuielile publice pentru învăţamănt reprezintă subdiviziunea cea mai importantă a cheltuielilor social-culturale care se impart pe mai multe categorii: învăţământ; cultura şi arta; ocrotirea sănătăţii; securitate socială.

Dezvoltarea învăţământului s-a realizat în concordanţă cu cerinţele şi necesităţile

diferitelor etape de dezvoltare economico-socială, precum şi cu cerinţele egalizării condiţiilor de educare a tuturor membrilor societăţii.

Modernizarea a condus de-a lungul timpului la creşterea resurselor alocate acestuia atât în ţările dezvoltate cât şi în cele în curs de dezvoltare. Învăţământul a fost întotdeauna chemat să contribuie într-o proporţie foarte mare la progresul de ansamblu al societăţii.

Activitate de educare şi formare profesională, se concretizează în două forme, strâns legate între ele:

- ca un proces de transmitere-recepţie a informaţiilor;

-ca un proces indelungat de stocare şi verificare treptată a acestora.