Finanțarea Internațională a Proiectelor de Investiții

1. Investiţiile – factor al creşterii economice

Investiţiile sunt esenţiale în evoluţia oricărui sistem economic deoarece prin intermediul lor se asigură regenerarea, îmbunătăţirea şi creşterea patrimoniului oricărui sistem. Investiţiile reprezintă factorul care influenţează simultan cererea şi oferta. Întreprinderea însăşi poate fi definită ca o succesiune în timp de proiecte de investiţii. De modul în care sunt rezolvate problemele investiţionale depind, în mare măsură, calitatea şi proporţiile dezvoltării viitoare a micro şi macrosistemelor.

În economie, prin investiţii, în sens larg, se înţelege orice cheltuială bănească facută cu scopul de a obţine profit. În sens maii restrâns, prin investiţii se înţeleg cheltuielile care vizează construirea de clădiri, ahiziţionarea de utilaje şi alte asemenea.

În cadrul circuitului economiei naţionale, activitatea de investiţii îndeplineşte un dublu rol: în primul rând, agenţii economici declanşatori de acţiuni investiţionale care implementează diverse proiecte de investiţii îşi sporesc oferta de bunuri sau servicii, prin creşterea capacităţii de producţie, realizând venituri suplimentare; în al doilea rând, orice proiect de investiţii va genera nevoi sau cereri suplimentare în sectoare conexe. Investiţiile au ca scop realizarea de avantaje viitoare, în principal sub forma profitului. Realizarea unor proiecte de investiţii conduce la creşterea stocului de capital fix. Investiţia este o succesiune de acţiuni de natură economică, financiară, comercială, tehnică, constructivă, socială şi nu în ultimul rând politică.

Considerăm că principalele măsuri care ar stimula activitatea economică, economiile şi investiţiile sunt:

– realizarea unor ample programe de investiţii publice care să permită accesul la materii prime a agenţilor economici;

– realizarea unor noi proporţii în repartizarea produsului naţional net în favoarea persoanelor şi gospodăriilor care vor deveni principalii investitori;

– crearea unor facilităţi pe termen scurt şi mediu pentru populaţie care să incite la economii şi investiţii;

– concesionarea către întreprinzătorii particulari, a eventualelor spaţii construite şi maşini disponibile;

– practicarea unor dobânzi care să stimuleze mobilizarea disponibilităţilor băneşti din economie şi încurajarea împrumuturilor.

2. Formele şi tipologia investiţiilor internaţionale

Formele investiţiilor internaţionale reprezintă modalităţile concrete prin care un agent economic realizează o investiţie internaţională, adicş ori de câte ori:

a) cumpără acţiuni de pe o piaţă străină sau emise de o firmă din altă ţară;

b) cumpără obligaţiuni de pe o piaţă străină sau emise de o firmă străină;

c) construieşte " pe loc gol" o societate nouă sau deschide o filială într-o altă ţară;

d) acordă un credit financiar unui agent economic dintr-o altă ţară sau unui agent economic străin ce operează pe propria piaţă:

e) preia (achiziţionează) o firmă străină sau fuzionează cu o firmă străină;

f) participă cu capital investiţional la constituirea de societăţi mixte;

g) încheie contracte internaţionale de leasing sau franchising (trebuie precizat însă că nu orice contract internaţional de leasing sau franchising reprezintă o formă de investiţie internaţională).

Din cele prezentate, se poate deduce şi definiţia termenului de investiţie internaţională, care este acea investiţie care încorporează un element de extraneitate.

Investiţia internaţională presupune existenţa a cel puţin doi agenţi economici: agentul economic emitent şi agentul economic receptor al investiţiei. Ca atare, există două tipuri de investiţii internaţionale - directe sau de portofoliu - care se referă la raportul ce se stabileşte între emitent şi receptor.

Atunci când investiţia presupune transferarea către agentul emitent a posibilităţii de control şi decizie asupra activităţii agentului receptor este vorba despre o investiţie directă. În restul cazurilor, când investiţia nu presupune stabilirea unui asemenea raport, este vorba despre o investiţie de portofoliu.

Investiţia de portofoliu reprezintă întotdeauna un plasament pur financiar, o investiţie pur financiară. Investiţia directă îmbină însă într-un mod mult mai complex plasamentul financiar cu investiţia reală. Atunci când agentul emitent ajunge să controleze agentul receptor, pe lângă fluxul financiar iniţial apar şi alte fluxuri, multe dintre ele având o consistenţă reală: fluxuri de tehnologie, fluxuri de forţă de muncă, fluxuri manageriale şi chiar fluxuri de bunuri şi servicii.

De multe ori, încadrarea unei investiţii internaţionale în unul din cele două tipuri este foarte dificilă. Între investiţia directă şi cea de portofoliu există o zonă "gri", în care cu greu se poate desluşi frontiera. Cel mai bun exemplu în acest sens îl constituie achiziţionarea de acţiuni pe piaţa financiară internaţională. Deoarece pachetul de control al acţiunilor nu reprezintă un anumit procent fix în totalul acţiunilor, ci variază de la caz la caz, investiţia, la rîndul ei, se va încadra în unul sau altul din tipurile menţionate.

În mod cu totul convenţional, reglementările şi statisticile din SUA cuprind în categoria investiţiilor directe toate tranzacţiile care trec dintr-un patrimoniu în altul mai mult de 10% din acţiunile emise de către o firmă. În Franţa, procentul este de 20%, iar în Germania de 25%. În general, mărimea pachetului de control al acţiunilor variază invers proporţional cu dimensiunea firmei şi numărul de acţiuni emise de ea.