Finanțarea și creditarea internațională

Finanţarea reprezintă totalitatea mecanismelor, tehnicilor şi a instrumentelor prin care sunt procurate mijloacele băneşti necesare pentru realizarea unor activităţi economico-sociale, în particular, a afacerilor .

Pentru realizarea unor obiective de importanţă deosebită, realizare ce necesită a se face într-un termen lung, diferite instituţii economice, financiare, politice sau chiar persoane private dintr-o ţară au nevoie de fonduri financiare din afara ţării lor.

Fondurile necesare se găsesc la bănci, consorţii sau instituţii financiare internaţionale.

Obţinerea acestor fonduri se poate face prin negocieri bilaterale directe, dar mai ales prin intermediul unor instituţii financiare, care sunt organisme specializate ce formează un cadru instituţional adecvat operaţiunilor de finanţare.

Acest cadru instituţional se numeşte piaţa financiară internaţională, iar operaţiunile de obţinere şi distribuire a fondurilor se numesc operaţiuni de finanţare internaţională.

Finanţarea internaţională cuprinde, pe de o parte, formarea unor fonduri disponibile pe piaţa financiară internaţională, iar pe de altă parte, repartizarea fondurilor necesare beneficiarilor care şi-au exprimat opţiunea.

Cererea de fonduri pe piaţa financiară internaţională poate proveni de la guvern, bănci, societăţi comerciale, municipalităţi, instituţii financiare, iar ofertele de capitaluri pot să apară de la instituţiile financiare deţinătoare de capitaluri disponibile pe termen lung: instituţii financiare internaţionale, consorţii, case de economii, societăţi de asigurare, corporaţii transnaţionale etc.

Operaţiuni de finanţare internaţională

Finanţarea se realizează cu ajutorul unor instrumente sau titluri de credit şi se poate prezenta sub trei forme:

– prin vânzare de valori mobiliare: acţiuni (titluri de proprietate ce au un venit variabil: dividendul) şi obligaţiuni (titlu de credit cu venit fix: dobânda);

– împrumuturi pe termen lung, garantate cu obligaţiuni, rente de stat, bonuri de tezaur etc.;

– împrumuturi ipotecare.

Piaţa financiară internaţională cuprinde două sectoare:

- piaţa primară, pe care se negociază titlurile lansate pentru prima oară pe piaţă;

- piaţa secundară, pe care se negociază titlurile care au mai servit la negocieri şi circulă prin vânzare-cumpărare.

Pieţele financiare internaţionale au fost la început pieţe naţionale, pe care, cu timpul, au început să se facă tranzacţii în monedă străină şi negocieri pe termen lung cu utilizarea capitalurilor disponibile transferate dintr-o ţară în alta.

Principalele pieţe financiare internaţionale sunt: New York, Londra, Paris, Zürich, Frankfurt, Tokyo, Hong-Kong etc.

Realizarea operaţiunilor de finanţare presupune următoarele stadii:

În primul rând, se întreprind de către cadrul instituţional al pieţei financiare acţiuni de acumulare de fonduri de pe pieţele naţionale. Aici se înscriu solicitările de fonduri pentru investiţii sau pentru finanţarea plasamentului de titluri, impunerea de către unele instituţii financiare internaţionale de virare a unor cotizaţii sau cote de participare (FMI, Banca Mondială), solicitarea de fonduri pentru ajutoare etc. Fondurile atrase sunt exprimate, în acest stadiu, în monedă naţională.

În cel de-al doilea stadiu apare faza de evaluare internaţională a fondurilor atrase. Aceasta se face prin folosirea monedei naţionale pusă la dispoziţie, cu ajutorul cursului valutar al etalonului internaţional.

În cel de-al treilea stadiu, piaţa financiară face dirijarea fondurilor evaluate în bani etalon internaţional pe destinaţii, realizându-se efectiv mişcarea de fonduri spre economiile naţionale care le-au solicitat.

Operaţiunile financiare internaţionale sunt, în principal, următoarele:

– investiţii internaţionale directe;

– finanţarea pentru plasamentul internaţional de titluri;

– ajutoarele financiare internaţionale;

– asigurări şi reasigurări;

– cotizaţii la instituţiile financiare internaţionale.

1. Investiţiile internaţionale directe au drept scop realizarea unor obiective economice importante, cum ar fi: construirea de întreprinderi, mijloace de transport, realizarea de prospecţiuni geologice, proiecte edilitare etc. Investiţia poate fi integrală sau parţială, caz în care statul beneficiar participă cu o parte convenită la investiţie. Obiectivele constituite rămân pe o perioadă determinată proprietatea furnizorului (sau în proprietate comună, în cazul investiţiei parţiale).

Realizarea investiţiei internaţionale directe se face în mai multe etape:

• etapa pregătitoare – etapa în care fiecare parte se informează şi realizează o documentaţie asupra partenerului.

Furnizorul se documentează asupra aspectelor economice, fiscale, politice şi monetare, asupra legislaţiei privind investiţiile din ţara beneficiară. Astfel, furnizorul este interesat din punct de vedere economic: asupra solvabilităţii beneficiarului, asupra existenţei materiei prime, asupra forţei de muncă (ieftină şi calificată), asupra pieţei de desfacere, asupra problemelor ecologice. Problemele politice au şi ele o importanţă deosebită: stabilitatea, legislaţia etc. În domeniul fiscal, furnizorul este interesat de nivelul impozitelor şi al taxelor vamale. O altă preocupare a furnizorului este stabilitatea monedei naţionale.