Fiscalitatea și dezvoltarea durabilă

Fiscalitatea reprezintă un factor major în deciziile investiționale, întrucât reprezintă un cost al afacerii, indiferent de tipul, mărimea sau locația geografică a acesteia.Fiscalitatea este unul dintre domeniile care a trecut prin cele mai importante transformări în decursul ultimilor zece ani; din păcate, aceste modificări au avut loc fie prea lent, fie prea brusc, astfel încât mediul fiscal s-a întipărit de multe ori în conștiința contribuabililor ca fiind un factor de instabilitate în dezvoltarea sistemului economic românesc.

Mediul de afaceri recunoaște progresele în materie legislativă, precum armonizarea cu cadrul de reglementare european sau introducerea cotei unice de impozitare. Totuși, capacitatea administrativă deficitară rămâne veriga slabă a sistemului fiscal românesc.Astfel că in opinia mea sunt necesare masuri care să remedieze situatia actuala, fiind nevoie ca autoritațile să urmarească o strategie fiscală pe termen mediu si lung, și să își concentreze eforturile pentru diminuarea frecvenței modificărilor legislative - premisa pentru un mediu fiscal propice dezvoltării afacerilor este stabilitatea legislației cât si măsuri de stimulare fiscala.

Evoluția remarcabilă în ceea ce privește legislația fiscală care a început în anul 2004 prin unificarea reglementărilor fiscale într-un singur Cod, prinintroducerea contului unic pentru plata taxelor, prin depunerea electronică a declarațiilor; cu toate acestea mecanismul fiscal nu este încă foarte bine pus la punct si a fost din nefericire umbrit uneori de incapacitatea statului de a-și respecta principiile fundamentale asumate. Eficiența și certitudinea impunerii, stabilitatea și predictibilitatea sistemului fiscal reprezintă principii esențiale pentru o economie viabilă.

În contextul crizei economice și al măsurilor vehiculate de autorități ca posibile alternative pentru a mări încasările la bugetul de stat,creșterea contribuțiilor sociale aferente costului salarial ar fi, în acest context, o măsură nocivă. Pe fondul declinului economic și al problemelor de lichiditate din piață, o astfel de creștere nu ar face decât să majoreze costul companiilor cu angajații, putând grăbi deciziile de restructurare sau disponibilizare a personalului. Mai mult, la nivel macroeconomic, tot bugetul de stat ar putea fi afectat, prin creșterea cheltuielilor bugetare cu angajații disponibilizați sau prin diminuarea încasărilor la buget.Pentru evitarea unei asemenea situații ar fi indicat, după părerea mea o reducere treptată a contribuțiilor sociale, ce ar duce la atracția și la menținerea forței de munca, mai ales a celei calificate, prin prisma integrării europene și a liberei circulații a forței de muncă la nivel european.

Prin creșterea coteide TVA, autoritățile au creat un alt motiv de îngrijorare pentru investitori și pentru companiile ce desfășoară afaceri pe teritoriul țarii, întrucât orice procent în plus peste nivelul actual ar crește costul produsului sau al serviciului comercializat, având impact direct asupra puterii de cumpărare la nivelul consumatorului final. De asemenea, un alt motiv de îngrijorare ar fi indicat de creșterea cotei unice de impozit pe profit. Cota unică reprezintă unul dintre principalii factori care au conferit, cel puțin până acum, un anumit grad de stabilitate și predictibilitate în mediul de afaceri, precum și competitivitate în zonă.

Din datele Băncii Mondiale reiese că România are un nivel fiscal comparabil cu cel al zonei euro. În România, aproape jumătate din profitul comercial al firmelor se duce, în medie, în visteria statului, cifră similară cu cea din zona euro. În acelaşi timp, ţara noastră este vicecampioana lumii după numărul de taxe pe care firmele trebuie să le plătească în fiecare an.

Cota unică de 16% din România este printre cele mai mici din Europa. Din regiune, doar Bulgaria are o cotă mai redusă, de 10%. Polonia, pe de altă parte, taxează venitul progresiv, până la 33% şi profitul cu 19%. În schimb, România pierde mult din competitivitatea fiscală la alte capitole, cum ar fi contribuţiile sociale extrem de ridicate. Astfel, în ţara noastră, impozitele şi celelalte obligaţii fiscale ajung să reprezinte 44,9% din profitul comercial al firmelor, potrivit datelor Băncii Mondiale. Cifra este similară poverii fiscale medii din zona euro, de 45,7% din profit.