Fonduri UE pentru Tarile Candidate

Imagine preview
(10/10 din 1 vot)

Acest referat descrie Fonduri UE pentru Tarile Candidate.
Mai jos poate fi vizualizat cuprinsul si un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 1 fisier doc de 38 de pagini .

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras, cuprins si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, il poti descarca. Ai nevoie de doar 5 puncte.

Domeniu: Finante

Cuprins

I. Prezentare generala a Uniunii Europene
1.Scurt istoric al Uniunii Europene
2.Obiectivele Uniunii Europene
3. Dispozitii financiare si bugetare
II. Descriere generală a instrumentelor de pre-aderare ale Uniunii Europene
A. Programul Phare
a) Cum se stabileşte ceea ce se finanţează
b) Administrarea programului Phare în cadrul Guvernului României
B. ISPA
a) Mediu
b)Transporturi
c) Asistenţă tehnică
d)Cum se stabileşte ceea ce se finanţează
e) Implementarea programelor Ispa
-e1. Informaţii generale
-e2. Structuri care asigură implementarea programului Ispa
f) Co-finanţarea Ispa
C. SAPARD
a) Activităţi eligibile
b) Expertiza oferită prin programul Sapard
c) Cum se stabileşte ceea ce se finanţează
d) Implementarea programului Sapard
e) Administrarea programului Sapard în cadrul Guvernului României
f) Derularea licitaţiilor de proiecte
g) Respectarea obligaţiilor contractuale de către beneficiarul finanţării
III. Consideratii privind cele doua tari candidate la aderare
3.1 Avertismente pentru Romania si Bulgaria
3.2 Apartenenta Romaniei la UE
3.3 Aderarea Bulgariei sprijinita de mai putin de jumatate din cetatenii UE
3.4 Acţiuni structurale în favoarea extinderii
IV. Banca Europeană de Investiţii
4.1 Structura BEI
4.2 Împrumuturi în statele candidate din Europa Centrală
4.3 BEI aloca mai multi bani pentru noile membre UE
- Curierul National, 04 Februarie 2005
V. Limita finantarilor
5.1 Flancul tarilor nordice refuza sa plateasca pentru agricultura saracilor continentului
5.2 O măsură specială destinată eficientizării activităţii producătorilor
agricoli individuali
5.3 Posibilitatea suplimentării naţionale
VI. Opinii si concluzii

Extras din document

Fonduri ale Uniunii Europene pentru ţările candidate

I. Prezentare generala a Uniunii Europene

1.Scurt istoric al Uniunii Europene

Gândirea promotoare a unei Europe unite este veche şi a fost exprimată prin diverse idei. În secolul al XIX-lea, marele scriitor francez Victor Hugo (1802-1885) vorbea de ziua în care toate naţiunile continentului se vor uni într-o societate supremă şi vor forma o frăţie a Europei, fără a pierde caracteristicile remarcabile ale identităţii lor.

Europa a rămas însă profund divizată şi afectată în mod deosebit de cele două războaie mondiale, care au izbucnit pe acest continent. După primul război mondial, ideile şi preocupările pentru o Europă unită au fost frecvent evocate. Adunarea Societăţii Naţiunilor a adoptat, de exemplu, la 17 septembrie 1930, o rezoluţie care hotăra crearea comisiei de studiu pentru Uniunea Europeană. Iniţiativa a aparţinut ministrului de externe al Franţei, Aristide Briant, care a fost şi desemnat preşedinte al Comisiei. Obiectivul prevăzut era crearea unei organizaţii europene cu caracter politic şi economic. Datorită crizei internaţionale şi evoluţiei evenimentelor pe continent, ideea creării Uniunii Europene a intrat în impas şi apoi s-a renunţat la ea.

După cel de-al doilea război mondial o mare parte a economiei europene era distrusă. Chiar şi în această situaţie ideile despre unitatea europeană au fost reluate. În 1946, Primul ministru de atunci al Marii Britanii, Winston Churchill a vorbit într-un discurs ţinut la Zurich, în Elveţia, despre necesitatea creării „statelor Unite ale Europei”.

În 1947 a fost lansat „Planul Marshall”, în scopul reconstrucţiei europene. Statele Unite ale Americii au oferit ajutorul lor pentru reconstrucţie tuturor ţărilor continentului, dar acest ajutor a fost acceptat, doar de ţările care urmau să constituie Europa Occidentală.

La sfârşitul deceniului ’40 a început să se contureze o nouă diviziune a Europei după criteriul politico-ideologic şi sistemul economico social, respectiv Europa Occidentală şi Europa de Est. Contradicţiile dintre ele s-au adâncit prin crearea celor două blocuri militare –NATO (1949) şi Tratatul de la Varşovia (1955). A urmat o perioadă care a intrat în istorie sub denumirea de „război rece”, încheiată abia la începutul deceniului ’90. Cele două părţi ale Europei divizate – Vestul şi Estul – au urmat şi în domeniul economic cursuri diferite.

Pentru administrarea ajutorului primit din SUA prin „Planul Marshall”, în data de 16 aprilie 1948, 16 ţări (Austria, Belgia, Danemarca, Franta, Grecia, Islanda, Irlanda, Luxemburg, Norvegia, Olanda, Portugalia, Regatul Unit, Suedia, Elvetia si Turcia, precum si zonele occidentale de ocupatie din Germania si teritoriul Triestului) au format

Organizaţia de Cooperare Economică Europeană. Aceasta a devenit mai târziu Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE), care există şi în prezent, având desigur alte obiective decât cele ale organizaţiei înlocuite.

În 1949 (5 mai) a luat fiinţă şi Consiliul Europei având ca membrii fondatori zece state: Belgia, Danemarca, Franta, Irlanda, Italia, Luxembourg, Marea Britanie, Olanda, Norvegia si Suedia. Ca model pentru începuturile cooperării economice a servit şi Uniunea vamală a Beneluxului, formată din Belgia, Olanda şi Luxemburg, care a intrat în vigoare în 1948.

Primele demersuri în scopul realizării unei noi unităţi europene aparţin lui Jean Monnet, pe atunci şef al Organizaţiei Naţionale a Planificării din Franţa. El a propus ca producţia de cărbune şi oţel a Franţei şi Germaniei să fie administrată de un organism comun.

Robert Schuman, ministrul de externe al Franţei, a mers mai departe şi a propus un plan, care i-a purtat ulterior şi numele, „Planul Schuman” pentru crearea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO). La data de 9 mai 1950, in salonul Orologiului din Quai d'Orsay ministrul afacerilor externe francez Robert Schuman face publica oferta Frantei catre Republica Federala Germania de a pune în comun productia de carbune si otel.

Italia şi ţările Beneluxului au sprijinit acest plan şi în 1951 a fost semnat „Tratatul de la Paris” între Belgia, Franţa, Republica federală Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda. CECO a luat fiinţă la 10 august 1952, iar Jean Monnet a devenit primul preşedinte al Înaltei autorităţi a Cărbunelui şi Oţelului.

Cele şase ţări membre ale CECO au făcut un pas important în direcţia unei uniuni economice generale şi a unei uniuni în domeniul utilizării paşnice a energiei nucleare în 1956 , când au căzut de acord asupra unui raport în acest sens prezentat de Paul Spaak, om politic belgian un adept frecvent al unităţii europene. Această înţelegere a dus la semnarea Tratatului de la Roma, la data de 25 martie 1957, de către cele şase ţări, care a pus bazele Comunităţii Economice Europene (CEE) şi ale Comunităţii Europene ale Energiei Atomice (EURATOM).

Potrivit tratatului de la Roma (1957) şi a dispoziţiilor adoptate ulterior de către instituţiile sale, Uniunea Europeană urma să se realizeze treptat, pe etape, mai întâi sub forma unei uniuni vamale şi apoi a unei uniuni economice şi monetare, implicând, în prima etapă, asigurarea liberei circulaţii a mărfurilor, iar în a doua etapă libera circulaţie a capitalurilor, serviciilor, forţei de muncă şi adoptarea monedei unice în teritoriul comunităţii. Într-o etapă viitoare se prevedea şi realizarea uniunii politice a ţărilor membre.

În concepţia Tratatului de la Roma, uniunea economică şi monetară implică pe lângă unificarea politicilor economice generale şi sociale ale ţărilor membre şi o convertibilitate reciprocă totală şi ireversibilă a monedelor ţărilor membre şi apoi punerea în circulaţie a unei monede unice. Prevederile referitoare la uniunea economică şi monetară aveau un caracter general, sarcina concretizării lor revenind organelor comunitare create ulterior. Se aprecia că Uniunea vamală este o realizare prea fragilă, singură nefiind în măsură să susţină edificarea pieţei unice şi a altor obiective cuprinse în tratat, fapt ce impunea ca uniunea economică să treacă printr-o uniune monetară.

Astfel s-au născut cele trei Comunităţi Europene. La început, CECO, pe de o parte, CEE şi EURATOM, pe de altă parte, aveau instituţii proprii. În 1967, ele s-au unit funcţionând sub denumirea de Comunităţile Europene, sau Comunitatea Europeană, cu instituţii comune, unice. În mod curent, s-a folosit denumirea de Comunitate Economică Europeană (CEE) şi adesea „cei 6”.

Fisiere in arhiva (1):

  • Fonduri UE pentru Tarile Candidate.doc

Alte informatii

ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE FACULTATEA DE FINANŢE, ASIGURĂRI, BĂNCI ŞI BURSE DE VALORI Disciplina : FINANŢE PUBLICE