Forme de Realizare a Evaziunii Fiscale pe Plan Internațional și Implicații ale Acestora

I APARIŢIE, CARACTERISTICI ŞI FORME ALE EVAZIUNII FISCALE PE PLAN INTERNAŢIONAL

Evaziunea fiscală internaţională stimulată de existenţa unor mici entitaţi juridice cu statut special sau de tip statal ,numite in literatura secolului xx paradisuri sau oaze fiscale, nu este un fenomen caracteristic lumii contemporane. Aceasta a existat din vechime .În Grecia veche, insulele din vecinătatea Atenei erau utilizate de către comercianţi pentru stocarea mărfurilor . În felul acesta se evita un impozit de 2% perceput de cetate asupra importurilor si exporturilor . În secolele XVI-XVIII, Flandra a devenit un paradis, întrucât comerţul efecutat prin porturile sale era supus la obligaţii fiscale si restricţii minore .

Momentul care marcheză creşterea importanţei paradisurilor fiscale îl reprezintă sfârşitul celei de-a doua mari conflagraţii militare mondiale. Specialiştii americani în societăţi multinaţionale D.K.Eiteman şi A.L.Stonehill considera că aceasta se datorează creşterii numarului filialelor unei societăţi–mamă . Aceaste filiale la origine au servit extinderii societăţilor mamă în străinatate,pe picior de egalitate cu alte societăţi din ţări care permiteau anumite amânări fiscale şi pentru a servi ca loc de refugiu (siguranţă) pentru capitalurile destinate a fi reinvestite sau repatriate .Ulterior filialele străine au început să fie utilizate ca mijloc de evaziune fiscală. Definiţiile date paradisurilor fiscale nu sunt în întregime satisfăcătoare şi se poate propune abordarea conceptuală aparţinând lui Roger Brunet : ”se numeşte paradis fiscal un teritoriu în care persoane fizice sau societăţi au impresia de a fi mai puţin impuse decât altundeva” .

A considera paradisul fiscal ca un mijloc de producere a fraudelor fiscale este puţin cam exagerat .Această afirmaţie se bazează pe faptul că frauda fiscală este sancţionată pecuniar şi penal ,în timp ce contribuabilii care utilizează avantajele oferite de aceste entitaţi teritoriale nu sunt sancţionaţi .Prin urmare este mai corect a susţine că paradisul fiscal constituie un mijloc, un instrument prin care se realizează evaziunea fiscală internaţională , de către contribuabilii care caută un tratament fiscal mai avantajos . Astfel , din punct de vedere spaţial se pot identifica evaziunea fiscală la nivel naţional sub forma evaziunii fiscale legale şi fraudei fiscale şi evaziunea fiscală internaţională stimulată de prolieferarea paradisurilor fiscale.

Într-o definiţie mai completă evaziunea fiscală este reprezentată ca fiind sustragerea prin orice mijloace de la impunerea sau de la plata impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi alte sume datorate bugetului de stat, bugetelor locale, bugetului asigurărilor sociale de stat şi bugetelor fondurilor speciale de către persoanele fizice sau juridice române sau străine.

În funcţie de modul cum este realizată, sustragerea de la impunere poate fi: sustragere realizată la “adăpostul legii” şi sustragere care se realizează cu încălcarea legii, fiind, deci, ilicită sau frauduloasă.

Pe măsura adâncirii cooperării economice internaţionale şi a dezvoltării pe multiple planuri a relaţiilor dintre state cu sisteme fiscale diferite şi cu un nivel de fiscalitate diferit evaziunea fiscală nu se manifestă doar ca un fenomen intern, naţional, ci a devenit unul internaţional.

În ţările cu o experienţă bogată în fiscalitate adaptată cerinţelor economiei de piaţă, evaziunea fiscală (specifică mai ales T.V.A.) poate fi întâlnită şi sub forme cum sunt:

- frauda pe termen lung, care apare atunci când un agent economic, care şi-a creat in timp o bună reputaţie prin comportament şi rezultate, încetează brusc plăţile, declarându-se în stare de faliment, după ce în prealabil a avut grijă să-şi transfere profitul în altă ţară;

- frauda pe termen scurt, care poate fi întâlnită atunci când o noua întreprindere înfiinţată ( cu intenţia ascunsă de a obţine bani prin pretenţii false), înaintează organelor fiscale o cerere justificată de rambursare a T.V.A., însă după rambursare întreprinderea în cauză îşi încetează activitatea, iar plătitorul dispare;

- sindromul “Phoenix”, când o firmă ce avea obligaţii de plată a T.V.A. se declară în stare de faliment sau se lichidează, dar apare o altă firmă cu acelaşi director. În acest caz, organelor fiscale le revine sarcina de a încerca să încaseze impozitul de la unitatea falimentară sau lichidată;

- sindromul “companiilor multiple”, apare în cazul în care sunt înregistrate mai multe firme, printre care şi una fantomă. Aceasta din urmă solicită rambursarea taxei pe valoarea adăugată fără să fi participat la plata celei colectate, după care dispare;

- manipularile insignifiante care se concretizează în efectuarea unei serii de modificări mărunte în contabilitate, ca, de exemplu: omiterea de la însumare a unor pagini, înregistrarea repetată a unor facturi de intrare, reportare greşită.Toate acestea conduc la întocmirea unui decont T.V.A. incorect.