Iluzia Controlului

Capitolul 1. Noţiunea de iluzie a controlului

1.1. Iluzia controlului – o noţiune care se caută pentru a se regăsi

Iluzia controlului reprezintă tendinţa oamenilor de a crede că influenţează sau controlează evenimente asupra cărora nu au nici un fel de influenţă. Paradigma predominantă în cercetarea ideii nerealiste de control a fost ,,iluzia controlului” a lui Ellen Langer. Langer a arătat că oamenii adesea se comportă ca şi cum evenimente dependente de şansă se află sub controlul personal. Printr-o serie de experimente, Langer a demonstrat mai întâi prevalenţa iluziei controlului şi apoi a demonstrat că oamenii au tendinţa de a se manifesta ca şi cum şi-ar putea exercita controlul în situaţii dependente de şansă şi noroc atunci când există anumite indicii legate de abilităţi. Prin astfel de indicii Langer înţelege proprietăţi ale unei situaţii în mod normal asociate cu exercitarea unor abilităţi, în special exercitarea dreptului de a alege, competiţia, familiaritatea cu stimulii şi implicarea în decizii.

Credinţele iluzorii cu privire la pozitivitatea eului sunt însoţite de o credinţă exagerată în propria capacitate de a controla mediul. Astfel, Ellen Langer (1977) a pus în evidenţă această iluzie de control în câteva experimente asupra comportamentului în jocurile de noroc. Ea a constatat, de pildă, că subiecţii care au ales pentru ei înşişi un număr de loterie cer, în medie atunci când li se propune să-şi vândă biletul de loterie, un preţ de patru ori mai mare decât cei al căror număr a fost ales de experimentator. Subiecţii din primul grup se comportă în mod evident ca şi cum ar putea controla evenimentele. Deşi cunoaşterea relaţiei dintre acţiunile proprii şi rezultatele în mediu ale acestor acţiuni pare esenţială pentru o funcţionare eficientă, indivizii supraestimează măsura în care acţiunile lor produc evenimente în mediu.

O formă simplă a acestui tip de gândire eronat îşi găseşte locul în cazinouri: când se amestecă zarurile s-a demonstrat că oamenii le aruncă mai cu putere în speranţa obţinerii de numere mari şi mai uşor pentru numere mici. În unele circumstanţe, subiecţii au fost făcuţi să creadă că pot influenţa rezultatul aruncării aleatoarea unei monezi. Subiecţii care au ghicit o serie de aruncări au început să creadă că se pricep mai bine la ghicit şi credeau că performanţele lor ar fi mai slabe dacă nu se concentrau bine.

Taylor şi Brown susţineau că iluziile pozitive sunt adaptabile sporind motivaţia şi persistenţa. Acest lucru este susţinut de afirmaţia lui Albert Bandura cum că ,,aprecierea optimistică a propriilor calităţi, care nu sunt foarte departe de a fi posibile, poate fi avantajoasă în timp ce judecata reală poate impune limite”. Argumentul lui are predominant în vedere efectul adaptabil al convingerilor optimiste în legătură cu controlul şi performanţa în circumstanţe în care controlul este posibil mai de grabă decât în circumstanţe în care rezultatul este independent de comportamentul persoanei în cauză. Taylor şi Brown susţineau că iluziile pozitive sunt adaptabile din moment ce există dovezi că sunt mai des întâlnite la indivizii normali sănătoşi mintal decât la persoanele suferinde de depresie. Totuşi, Pacini, Muir şi Epstein au arătat că acest lucru se poate întâmpla din cauză că persoanele depresive supracompensează tendinţa către o procesare intuitivă rău adaptată prin exercitarea unui control raţional excesiv în situaţii triviale şi de asemenea au observat că diferenţa între acestea dispare în circumstanţe mai puţin obişnuite.

Există de asemenea dovezi că siguranţa de sine exagerată poate fi în detrimentul adaptării în anumite circumstanţe. Într-un studiu bazat pe scenariu Whyte a arătat că participanţii cărora li s-a sporit siguranţa de sine aveau mai multe şanse să ducă determinarea până la atingerea unui curs de acţiune negativ. Knee şi Zuckerman au atacat definiţia sănătăţii mintale folosite de Taylor şi Brown şi au afirmat că lipsa iluziilor este asociată cu o personalitate nedefensivă orientată spre creştere şi învăţare, ego-ul fiind puţin implicat în rezultat. Ei au prezentat dovezi cum că indivizii foarte determinaţi de ei însuşi sunt mai puţin afectaţi de astfel de iluzii. La sfârşitul anilor 1970, Abramson şi Alloy au demonstrat că persoanele depresive posedă o vedere mai corectă asupra controlului propriu asupra mediului social decât persoanele nedepresive. Această descoperire rămâne adevărată şi când depresia este manipulată experimental.

Fenton-O’Creevy afirmă la fel ca şi Gollwittzer şi Kinney că în timp ce convingerile iluzorii pot promova dorinţa de a atinge ţelurile, ele nu duc la luarea de decizii solide. Iluzia controlului poate cauza insensibilitate la feedback, pot fi în defavoarea învăţării şi predispune la asumarea riscului în vederea atingerii de obiective mai mare. Într-un studiu referitor la iluzia controlului într-o populaţie de agenţi de schimb din bănci de investiţii, Fenton-O’Creevy a observat că aceia care erau predispuşi la iluzii mari de control aveau rezultate mai proaste la analize, managementul riscului şi contribuţia la profituri. De asemenea câştigau mai puţin.

O explicaţie importantă pentru iluzia controlului poate consta în teoria reglării proprii. Pornind de la faptul că oamenii sunt conduşi de ţeluri interne care ţin de exercitarea controlului asupra mediului înconjurător, ei vor încerca să restabilească controlul în condiţii de haos, nesiguranţă sau stres. La pierderea gradului normal de control strategia acestora de a suporta eşecul va fi de a apela la atribuţiile defensive ale controlului, ceea ce duce la iluzia de control.