Implicațiile unificării monetare europene asupra sistemului bancar internațional

INTRODUCERE:

Fenomenul globalizării economice şi implicit al pieţelor şi mecanismelor financiare a adus, pe lângă multe avantaje, şi anumite disfuncţionalităţi în cadrul pieţelor financiare, cum ar fi:

– amplificarea mişcărilor speculative de capitaluri şi creşterea volatilităţii acestor mişcări;

– apariţia şi manifestarea unor crize financiare şi bancare interne, regionale şi internaţionale, cu profunde implicaţii economice şi sociale.

Dacă la nivel mondial se găsesc cu greutate soluţii de combatere a efectelor negative ale globalizării financiare, iar colaborarea internaţională este dificil de realizat, interesele naţionale fiind greu de armonizat pe plan global, s-au căutat soluţii la nivel regional. În acest sens, Uniunea Europeană şi Monetară constituie un exemplu de soluţionare regională a eşecurilor de coordonare globală, a politicilor financiare şi monetare.

Prima încercare de unificare monetară în Europa a apărut o dată cu Raportul Werner (după numele premierului luxemburghez Pierre Werner, care a prezidat grupul de lucru, care avea să întocmească acest raport), în anul 1970, raport care schiţa un obiectiv de uniune monetară pentru anul 1980 şi prevedea:

– convertibilitatea monedelor;

– reducerea fluctuaţiilor ratelor de schimb până la fixitatea irevocabilă a parităţilor;

– libera circulaţie a mărfurilor, serviciilor şi a forţei de muncă;

– libera circulaţie a capitalurilor;

– constituirea unui sistem integrat de bănci centrale, care să includă băncile centrale ale statelor membre;

– introducerea unei monede unice.

Deşi planul nu a fost concretizat, obiectivele sale apar ca precursoare ale planului de mai târziu al Uniunii Monetare. În anul 1986, guvernul francez a relansat ideea unificării monetare europene şi a adresat, în acest sens, un memorandum partenerilor săi din Comunitatea Europeană. Consiliul Europei a hotărât, la 28 aprilie 1988, să încredinţeze unui comitet, prezidat de Jacques Delors, misiunea de a stabili şi propune etapele concrete necesare realizării Uniunii Economice şi Monetare (UEM). Arhitectura definitivă a UEM a fost stabilită la Reuniunea de la Maastricht, unde la 9-10 decembrie 1991, şefii de state şi de guverne ai Comunităţii Europene au semnat tratatul care a pus bazele politico-juridice ale Uniunii Monetare şi Europene. Tratatul de la Maastricht defineşte principiile esenţiale ale unificării monetare şi stabileşte etapele realizării acesteia.

Principiile esenţiale ale unificării monetare sunt următoarele:

– Uniunea Europeană formează o piaţă liberă, bazată pe stabilitate monetară şi creştere economică, noi locuri de muncă, protecţia mediului înconjurător, raporturi bugetare şi financiare ferme, coeziune socială;

– trecerea de la uniunea economică la uniunea economică şi monetară prin crearea unei monede europene unice (euro), crearea unei noi instituţii financiare (Banca Centrală Europeană), responsabilă cu politica monetară comună şi, în special, cu controlul stabilităţii preţurilor, domeniu în care are autoritate deplină;

– libera circulaţie a persoanelor, mărfurilor, serviciilor şi capitalurilor în cadrul unei pieţe comune, în care să funcţioneze o monedă unică;

– promovarea unei politici comune, de către ţările membre, în domeniul financiar şi monetar, bazată pe îndeplinirea următoarelor criterii de convergenţă:

– deficitul bugetar să nu depăşească 3% din PIB;

– datoria publică (internă şi externă) să fie mai mică de 60% din PIB;

– rata inflaţiei să nu depăşească cu mai mult de 1,5 puncte procentul de inflaţie medie a trei state din cadrul UEM cu inflaţia cea mai scăzută;

– rata dobânzii pe termen lung să nu depăşească cu mai mult de două puncte procentuale media ratelor dobânzilor pe termen lung din trei state ale Uniunii cu nivelurile cele mai mici;