Impozite Directe

1.1 Continutul dublei impuneri

1.2 Metode pentru evitarea dublei impuneri utilizate in practica financiara internationala

Capitolul I

Caracterizarea generala a impozitelor directe

Impozitele directe constituie forma cea mai veche si mai simpla de impunere. In evolutia lor, impozitele directe au tinut pasul cu dezvoltarea economica, fiind stabilite fie pe anumite obiecte materiale sau genuri de activitate, fie pe venit sau pe avere. Impozitele directe s-au intalnit si in oranduirile precapitaliste, dar au cunoscut o extindere si o diversificare deosebita in capitalism.

Impozitele directe apar sub doua forme: impozitele reale si impozitele fersonale. Pana la inceputul secolului al XX-lea predominau impozitele reale asezate pe obiecte materiale sau activitati, dupa care, incepand cu primele decenii ale acestui secol, locul impozitelor reale a fost luat de impozitele personale. Impozitele personale au fost stabilite pe diferite venituri (salarii, profit, renta) sau pe avere (mobiliara sau imobiliara) fapt care a facut ca in categoria platitorilor de impozite sa fie inclusi si muncitorii si functionarii. Odata cu confruntarea societatii cu fenomene economico-sociale de tipul crizelor, somajului, inflatiei etc. Se intregistreaza o tendinta de sporire a chetuielilor publice in majoritatea statelor, fapt care face ca incasarile din impozitele personale sa nu mai fie suficiente pentru acoperirea acestor cheltuieli si sa se treaca pe scara larga la impunerea directa.

In cazul impozitelor directe, care sunt nominative, impozitele au un cunatum si un termen de plata dinainte cunoscut de subiectii impozitelor, fapt pentru care sunt de preferat in locul impozitelor indirecte, deoarece consumatorii diverselor marfuri si servicii un au posibilitatea sa cunoasca cand si mai ales cat vor plati statului cu titlul de impozite indirecte.

In cazul impozitelor directe reale la impunere un se ia in considerare produsul net (venitul) obtinut de subiectul impozabil, ci numai produsul brut sau cel mediu estimat, ceea ce dezavantajeaza pe micii producatori si vantajeaza pe cei care realizeaza un venit superior celui mediu. Din aceasta causa impozitele directe reale capatau, de multe ori, un carácter regresiv. Totodata, aceste impozite prezinta si alte neajunsuri cum sunt: existente unor largi posibilitati de vaziune fiscala, lipsa de uniformitate in stabilirea impozitelor si faptul ca prin modul cum se aseaza impozitul un se poate cuprinde, in acitvitatea de impunere, decat o parte din materia impozabila.

Impozitele directe personale, inlatura neajunsurile mentionate in cazul impozitelor reale si tin seama de situatia personala a contribuabilului. In acelasi timp au permis instituirea minimului neimpozabil, adica scutirea de impozit a materiei impozabile realízate pana la un anumit nivel considerat ca suficient pentru asigurarea unor conditii decente de viata.

Capitolul II

Impozitele reale si impozitele personale

In categoria impozitelor de tip real, cele mai cunoscute de practica financiara internationala, sunt acelea care au ca obiect al impunerii pamantul, cladirile, cativitatile economice neagricole si miscarea capitalului banesc. Aceste impozite s-au intalnit in perioada descompunerii feudalismului si in primele stadii de dezvoltare a capitalismului si au purtat denumiri diverse ca: impozitul financiar, impozitul pe cladiri, impozitul pe locuinte, impozitul pe usi si ferestre, patenta, licenta, impozitul mobiliar etc.

Impozitele de tip real continua sa existe si astazi in unele tari, in care agricultura ocupa un loc important in economia nationala si unde impozitul financiar conserva, in general, trasaturile impozitelor reale.

Specific impozitelor reale este faptul ca se stabilesc pe baza unor criterio exterioare care dau o anumita imagine despre materia impozabila dar un si despre puterea económica a subiectului impozitului. In cazul impozitului financiar la determinarea sumei datorate statului se pornea de la suprafata terenurilor, numarul animlelor de munca si numarul plugurilor utilizate in vederea lucrarii pamantului, fara sa se ia in considerare productia obtinuta, venitl realizat si cheltuielile de productie. Un pas inainte in stabilirea impozitului funciar l-a constituit introducerea cadastrului. Acesta reprezinta atat actiunea de descriere a suprafetelor de teren si a bunurilor funciare din fiecare localitate in parte, cu mentionarea veniturilor pe care le produc, cat si registrele in care figureaza contribuabili si averile lor, pe baza carora se stabileau impozitele directe.

Cand cladirile (utilizate ca locuinte, birouri, magazine etc.) au devenit alaturi de pamant, o alta forma importante a averii imobiliare, a fost introdus, mai ales in mediul urban, impozitul pe cladiri. In cazul acestui impozit baza impunerii o constituia fregvent numarul si destinatia data incaperilor, suprafata construita, numarul usilor si ferestrelor, marimea curtii, chiria, aspectul exterior al cladirii etc. Aceste criterio nu permiteau o impunere echitabila deoarece se aplicau izolat si un ofereau o imagine completa asupra obiectului impozabil.

Cu timpul dezvoltarea manufacturilor, fabrcilor, comertului si profesiilor libere a determinat cresterea numarului profesionistilor. Impunerea acestora a necesitat introducerea impozitului pe activitatile industriale, comerciale si profesiile libere, dar la baza stabilirii acestui impozit au stat tot citerii de ordin exterior, cum sunt: marimea capitalului, marimea localitatii in care isi desfasoara activitatea intreprinderea, felul intreprinderii (atelier, fabrica, comert cu ridicata, comert cu amanuntul etc.), numarul muncitorilor, forta motrice folosita de intreprindere. Nu se lua in considerare nici venitul realizat si nici cheltuielile de productie si de circulatie.