Impozitele pe Activele Financiare și Impactul Acestora

1.2.2. Impunerea implicita

Impunerea implicita asigura o sursa sigura de venit fiscal in special, in perioadele de criza. Prin definitie, aceste impozite implicite nu apar in cadrul conturilor nationale. Impozitele implicite includ:

- Seignorage-ul;

- Cerintele de rezerva (dobanzi sub ratele pietei);

- Plafoanele de dobanda combinate cu rata inflatiei.

Primul instrument al impozitarii implicite il reprezinta emisiunea de moneda sau seignorage-ul. Aceasta presupune introducerea unei monede noi, prin care se devalorizeaza banii care sunt deja in circulatie, iar inflatia rezultata reprezinta un impozit asupra monedei. Acest impozit nu poate fi separat de impozitele asupra institutiilor financiare, deoarece acestea furnizeaza active, care sunt inlocuitori apropiati pentru moneda.

O caracteristica esentiala a acestui impozit este faptul ca el opereaza prin intermediul unei pierderi de calcul la nivelul monedei existente. Venitul banesc obtinut de catre stat si pierderea de capital a sectorului privat prin acest instrument devine o problema complexa. Nu este intotdeauna clar daca statele utilizeaza in mod deliberat seignorage-ul sau inflatia pentru sporirea venitului. Poterba si Rotemberg au avut dubii la aceasta ipoteza pentru un grup de tari dezvoltate. Totusi, tarile luate in considerare de ei au rate joase ale inflatiei, precum si structuri administrative eficiente pentru colectarea impozitelor explicite.

Cerintele de rezerva, cel de-al doilea instrument de impunere implicita, sunt echivalente unui impozit asupra depozitelor, atunci cand rezervele obtin o rata de dobanda sub cea oferita de catre piata. De multe ori s-a afirmat faptul ca “cererile de rezerva” aduna fondurile din afara pietelor oficiale pentru creditele private. Acest lucru este corect, dar statul ar putea investi profiturile obtinute din rezerve in proiecte de investitii productive, obtinand un anumit venit (profit), iar o parte din acesta sa fie repartizat la depozitari.

De aceea, “cerintele de rezerva” sunt considerate un impozit, reprezentat de o cota care este egala cu diferenta dintre rata dobanzii de pe piata oficiala si cea platita la imprumuturile private acordate. Singurul inconvenient este faptul ca, prin modificarea cererilor de imprumuturi private, statul poate genera temporar un flux de numerar, care depaseste substantial impozitul explicit, datorita diferentei dintre ratele de dobanda.

Ultimul instrument din cadrul impunerii implicite il constituie combinarea plafoanelor ratelor dobanzii cu cea a inflatiei, cea din urma fiind de multe ori omisa, desi reprezinta unul din cele mai importante impozite asupra institutelor financiare. Acest instrument a fost utilizat si in unele tari in curs de dezvoltare, in anul 1986-1987, deoarece toate imprumuturile erau supuse la plafoane de dobanda sub 12%, in timp ce rata inflatiei depasea 30%. In acest scop, inflatia, care de multe ori a fost scapata din vedere, poate fi o sursa de venit fiscal.

C. Chamley sustine ca totusi, in multe tari in curs de dezvoltare, impozitarea activelor financiare este mai greoaie, daca se iau in calcul atat impozitele explicite, cat si cele implicite. Aceasta se datoreaza faptului ca impozitele implicite nu sunt niciodata raportate in conturile nationale, ci sunt considerate ca venituri obtinute peste cele din impozitele obisnuite.

Chamley mai arata ca, in general, eficienta impozitarii activelor financiare este dependenta de trei parametri, care pot fi diferiti, de la tara la tara, in functie de gradul de dezvoltare a pietei financiare si de credibilitatea sistemului fiscal, si anume: ratele fiscale, nivelul de dezvoltare economica si rata inflatiei.

In tarile dezvoltate economic, unde piata financiara cunoaste o ampla intindere, exista o diversitate de bunuri financiare care permit substituirea acestora intre ele, obtinandu-se astfel o eficienta favorabila a impunerii acestora, cu posibilitati reale de cuantificare a ei, datorita unor sisteme de evidenta coerente si multiperfectionate.