Impozitul pe profit - resursa financiară publică - evoluția lui în perioada 1991-2011 și aportul lui la impozitele directe

PARTEA I

Pentru stabilizarea impozitului pe profitul realizat de persoanele juridice (societățile de capital), in unele țări se folosește același sistem de impunere ca în cazul persoanelor fizice, iar în altele se practică un sistem distinct. De exemplu, în Belgia societățile de persoane pot opta – cu respectarea unor condiții – pentru sistemul de impunere ce se practică în cazul persoanelor fizice. În schimb, în țări ca Marea Britanie, Italia, Germania, Franța, S.U.A. etc., întâlnim un sistem de impunere distinct pentru profitul realizat de societățile de capital.

În general, modul în care se realizează impunerea profitului realizat de persoanele juridice este determinat de organizarea acestora, ca societăți de persoane sau ca societăți de capital. În cazul societăților de persoane, impunerea veniturilor acestora se face frecvent pe baza sistemului aplicat veniturilor persoanelor fizice, deoarece este dificil să se facă distincție între averea fiecăreia din persoanele asociate și patrimoniul societății respective.

La societățile de capital, poate fi făcută o demarcație netă între averea personală a acționarilor și patrimoniul societății; acționarii răspund pentru actele și faptele societății numai în limitele părții de capital pe care o dețin .

Profitul obținut de o societate de capital se repartizează atât acționarilor sub formă de dividende – proporțional cu participarea lor la capital, cât și la dispoziția societății pentru constituirea de fonduri. Prin urmare, în cazul societăților de capital putem vorbii de profitul societății înainte de repartizare, de profitul repartizat acționarilor sub formă de dividende și de profitul rămas la dispoziția societății. Această repartizare a profitului permite luarea în considerare a mai multor modalități (sisteme) de impunere a veniturilor realizate de societățile de capital, și anume:

a) primă modalitate este aceea a dublării taxării când se impune mai întâi profitul total obținut de societatea de capital și apoi separat profitul repartizat acționarilor sub formă de dividende. În cazul în acestui sistem, considerat clasic, partea din profit repartizată acționarilor este impusă de două ori, respectiv o dată la societate și a doua oară la acționari. Acest sistem s –a practicat în Olanda, Luxemburg, Belgia, Suedia etc. În prezent sunt puține țări care îl mai practică. Printre ele figurează Irlanda și România;

b) A doua modalitate constă în aceea că se impun numai dividendele, în timp ce partea de profit lăsată la dispoziția societății de capital este scutită de impozit. Practicarea unei astfel de impuneri este avantajoasă pentru societățile de capital și vizează stimularea acestora în plasarea profitului realizat în noi investiții. Acest sistem se practică în prezent în majoritatea țărilor membre ale U.E., respectiv în: Austria, Belgia, Danemarca, Finlanda, Franța, Germania, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia, Suedia, Regatul Unit, Cehia, Ungaria, Lituania, Polonia, Slovenia și Cipru;

c) A treia modalitate are caracteristic faptul că se impune numai partea din profit care rămâne la dispoziția societății de capital, iar dividendele repartizate acționarilor nu sunt supuse impozitării. În acest caz, se încalcă principiul echității fiscale, deoarece se exonerează de la impunere dividendele realizate de acționari. Se practică în Grecia, Letonia și Slovenia;

d) A patra modalitate presupune impunerea separată mai întâi a dividendelor repartizate acționarilor și apoi a părții din profit rămase la dispoziția societății de capital.

În general, pentru stabilirea venitului impozabil al societății de capital, se pleacă de la rezultatele de bilanț ale acesteia, la care se adaugă: soldul stocurilor (stocurile de la începutul anului, plus intrările din producție, minus ieșirile), veniturile din câștiguri de capital, dobânzile la conturile curente, veniturile din dobânzi la creditele acordate, veniturile din chirii, etc. Pentru a se stabilii venitul impozabil, urmează ca din veniturile brute astfel determinate să se scadă cheltuielile efectuate pentru realizarea acestora, și anume: cheltuielile de producție, dobânzile plătite, prelevările la fondul de rezervă și la alte fonduri speciale permise de lege, pierderile din activitatea anului curent și eventual din anii precedenți, anumite prelevări pentru scopuri social – culturale. Condițiile, ca de altfel și limitele în care pot fi făcute aceste scăzăminte, diferă de la țară la țară.