Impunerea Veniturilor Persoanelor Fizice și Juridice

INTRODUCERE

Venitul este plusul efectiv pe care îl obţine un agent economic din activitatea sa la sfârşitul unei perioade; plusul de bunuri economice se exprimă în bani şi constituie puterea de contribuţie a plătitorului de impozit.

Impozitul pe venit a apărut o dată cu necesitatea de a stabili o legătură directă între sursa de venituri şi obligaţia fiscală, astfel realizându-se atât o lărgire a bazei de impozitare, cât şi o creştere a numărului contribuabililor.

Prima încercare pentru introducerea impozitului pe venit în România a fost realizată în 1909 prin proiectul de lege al lui Costinescu. Acest proiect de lege a fost concretizat însă mai târziu în legea din 1923 prin care se stabileau veniturile impozabile, cotele impozabile pentru fiecare venit. După 1945 această lege a fost abrogată, trecându-se la impozitarea din beneficiul obţinut de întreprinderi pentru alimentarea bugetului de stat. După 1989 s-a trecut la impozitarea persoanelor fizice pe categorii de venituri: venituri din salarii, venituri din dividende şi dobânzi, venituri din activităţi bazate pe libera iniţiativă, venituri din chirii.

Modernizarea sistemului fiscal începută în 1993 prin introducerea taxei pe valoarea adăugată, a fost continuată cu introducerea impozitarii prin globalizarea veniturilor persoanelor fizice. Această impozitare (promulgată de Ordonanţa nr.73/august1999 publicată în Monitorul Oficial nr.419/31 august 1999 modificată şi abrogată de Ordonanţa nr.7/august 2001 publicată în Monitorul Oficial 435/3 august 2001), a fost dictată de împrejurările în care România trebuie să se alinieze la legislaţia comunitară, să revizuiască şi să armonizeze legislaţia fiscală conform Acordului European de Asociere între România şi Comunităţile Europene, intrat în vigoare la 1 februarie 1995.

Reforma fiscală, care urmăreşte înlocuirea vechiului sistem greoi şi inechitabil, a dus la transformarea impozitarii cedulare în impozitarea persoanelor fizice. Impozitarea cedulara presupune presupune o nouă aşezare a impozitului, care va permite asigurarea unui tratament fiscal mai echitabil diferitelor categorii de contribuabili şi eliminarea discriminărilor în tratamentul fiscal al acestora, deoarece ia în considerare capacitatea contributivă reală a fiecărui contribuabil. Impunerea cedulara a fost înlocuită cu impunerea globală în perioada 2000-2004.

Impunerea globală presupune cumularea veniturilor realizate de o persoană fizică, într-o perioadă de un an, atât în ţară, cât şi în străinătate, indiferent de sursa de provenienţă, şi supunerea venitului anual unui singur impozit, potrivit unui barem progresiv unic (definiţie Expert Consult). Sistemul presupune ca o parte din venituri să fie globalizate, iar restul se impun separat, pe categorii de venituri. Plăţile din cursul anului capătă caracter de plăţi anticipate în contul impozitului pe venitul global, care se realizează prin stopaj la sursă în cazul salariilor, dobânzilor, dividendelor sau sunt stabilite de către organul fiscal pe bază de declaraţii provizorii şi plătite de către contribuabil.

Criterii de impunere în relaţiile economice internaţionale

În condiţiile în care, rezidenţii unui stat realizează venituri sau deţin averi din alte state, care sunt supuse la plata impozitului în cele două state se manifestă dubla impunere internaţională. Aceasta se explică prin politica fiscală a statelor şi prin particularităţile sistemelor de impozite.

În practica relaţiilor economice internaţionale se aplică anumite criterii la impunerea veniturilor sau averilor din alte state, şi anume: criteriul originii veniturilor, conform căruia veniturile se impun de autoritatea fiscală din ţara unde se realizează veniturile sau se află bunurile impozabile, indiferent de naţionalitatea sau de reşedinţa beneficiarilor de venituri; criteriul domiciliului fiscal , după care veniturile se supun la plata impozitului de autoritatea fiscală din statul unde îşi are domiciliul persoana respectivă, indiferent dacă veniturile se realizează din statul respectiv sau din alte state; criteriul naţionalităţii, după care impunerea veniturilor sau a averii se realizează de autoritatea fiscală din ţara de care aparţine ca naţionalitate contribuabilul pentru veniturile realizate sau averea deţinută în ţara respectivă.

Dubla impunere din relaţiile internaţionale poate fi evitată prin măsuri legislative unilaterale aplicate de statele interesate, prin înţelegeri bilaterale sau multilaterale între state. În unele cazuri, statele acordă reduceri sau scutiri de impozite pentru anumite venituri obţinute din străinătate, în vederea protejării rezidenţilor. În alte cazuri, autorităţile fiscale ţin seama de impozitele plătite de rezidenţii lor în străinătate.

În vederea evitării sau corectării dublei impuneri a veniturilor, care se realizează din alte state se aplică anumite procedee: scutirea(exonerarea) totală constă în faptul că venitul realizat în străinătate de rezidentul unui stat şi care a fost impozitat acolo se scade din venitul total impozabil sau nu se include în venitul impozabil din ţara de reşedinţă; scutirea(exonerarea) progresivă presupune includerea în venitul total impozabil din ţara de reşedinţă şi a venitului realizat din altă ţară. Cota de impunere corespunzătoare întregului venit se aplică numai la venitul realizat în ţara de reşedinţă; creditarea “obişnuită” presupune scăderea directă din impozitul datorat în statul de rezidenţă a impozitului plătit în străinătate pentru venitul obţinut acolo, până la concurenţa impozitului intern ce revine la venitul respectiv; creditarea totală sau integrală conform căreia din impozitul datorat în statul de rezidenţă se scade integral impozitul plătit în străinătate, chiar dacă impozitul plătit în străinătate este mai mare decât impozitul intern aferent acelui venit.