Măsurarea Performanței Întreprinderii

CAPITOLUL 1. CONTABILITATEA - SURSĂ PRINCIPALĂ DE INFORMAŢII PENTRU MĂSURAREA PERFORMANŢEI

Mecanismele economice funcţionează în România, după toate rigorile economiei de piaţă. De aceea, orice întreprindere, indiferent de profilul, dimensiunea şi spaţiul în care îşi desfăsoară activitatea, trebuie să-şi probeze viabilitatea, capacitatea de comunicare şi adaptare, în scopul obţinerii unor performanţe economico-financiare, care s-o facă din ce în ce mai competitivă. Astfel, contabilitatea, ca limbaj formalizat de comunicare în mediul de afaceri, permite reprezentarea internă şi externă a întreprinderii. Contabilitatea este “un sistem logic şi raţional de informare specializată” asupra tuturor evenimentelor, proceselor şi tranzacţiilor economice care au loc în organizaţii. Ea produce informaţiile necesare măsurării, evaluării, cunoaşterii, gestiunii şi controlului activelor, datoriilor şi capitalurilor proprii, precum şi a rezultatelor obţinute din administrare.

1.1. CONTABILITATEA – DEFINIŢIE, ROL ŞI IMPORTANŢĂ

Termenul de “contabilitate” a fost împrumutat din literatura franceză “comptabilite” a cărei traduceri în limba română este “ţinerea socotelilor”. În dicţionarul economiei de piaţă, contabilitatea, este definită ca fiind “ştiinţa economică al cărei obiectiv principal îl constituie înregistrarea operaţiunilor şi rezultatelor activităţii unei întreprinderi, în vederea determinării randamentului pozitiv sau negativ, precum şi utilitatea economică a acesteia”, a cărei origine este atestată încă din antichitate, însă tehnica ei a fost pusă la punct la sfârşitul Evului Mediu în Italia.

Contabilitatea îşi aduce o contribuţie deosebită în economie, deoarece, prin întregul său conţinut, îmbină teoria abstractă cu realitatea fenomenelor studiate. Prin mecanismul sistemului de conturi, contabilitatea furnizează un sistem de informaţii corelat şi verificat, prin eliminarea subiectivismului şi promovarea rigurozităţii şi exactităţii în reflectarea fenomenelor economico – financiare. Elaborarea unei decizii corecte, care să corespundă pe deplin realităţii şi să contribuie la rezolvarea multiplelor şi complexelor probleme ale activităţii economico – financiare, este dependentă de cantitatea şi calitatea informaţiilor furnizate prin intermediul sistemului informaţional economic. Toate măsurile întreprinse în vederea perfecţionării sistemului informaţional economic au contribuit simultan, şi în aceeaşi măsură, la perfecţionarea contabilităţii.

În cadrul sistemului informaţional economic, informaţiile furnizate de sistemul informaţional contabil deţin un rol deosebit de important, deoarece, prin conţinutul său, informaţia contabilă este exactă, completă şi neîntreruptă, ea caracterizând mărimea şi fluxurile valorice care iau naştere în cadrul procesului reproducţiei sociale şi prin intermediul cărora se exercită funcţia financiar – contabilă a întreprinderii. Pentru măsurarea performanţei întreprinderii sunt extrem de valoroase informaţiile din situaţiile financiare anuale (bilanţ, cont de profit şi pierdere, situaţia modificărilor capitalului propriu, situaţia fluxurilor de trezorerie, politici contabile şi note explicative), ca sinteze ale contabilităţii care răspund cerinţelor de ordin juridic, contabil şi fiscal.

1.2. BILANŢUL CONTABIL

Pentru atingerea obiectivelor sale, contabilitatea utilizează atât procedee care furnizează informaţii operative, cât şi procedee care permit, periodic, efectuarea unei analize aprofundate şi multilaterale a activităţii desfăşurate. Pentru a putea satisface cerinţele informaţionale ale analizei financiare, contabilitatea a fost confruntată cu necesitatea elaborării unui procedeu propriu de generalizare şi sintetizare a datelor şi informaţiilor, ceea ce a implicat crearea unui instrument corespunzător, şi anume bilanţul contabil. Cuvântul “bilanţ“ derivă din cuvântul german “bilanz”, adică tabloul prin care se compară activul cu pasivul unei activităţi financiare pentru o anumită perioadă de timp. În normele europene şi în standardele internaţionale privind contabilitatea, formaţia bilanţieră figurează sub diverse denumiri, cum sunt: situaţii financiare, documente contabile de sinteză sau conturi anuale.

Nicolae Georgescu susţine că adoptarea în contabilitatea românească a terminologiei “bilanţ contabil” este motivat de faptul că modelul propriu bilanţului caracterizează patrimoniul în totalitatea sa şi asigură informaţia sintetică şi analiza referitoare la situaţia financiar – patrimonială. După spusele aceluiaşi specialist, bilanţul contabil, a fost conceput şi structurat ca un set de modele, care a dobândit atributul de model de bază, în calitatea sa de cont al situaţiei patrimoniului, deoarece posedă, pe de o parte, o structură deosebită şi are un conţinut propriu, iar pe de altă parte, se întocmeşte într-o formă sistematică şi după o procedură stabilită pe bază de norme metodologice unitare.

Normalizarea şi armonizarea sistemelor contabile sunt cunoscute ca fiind două procese ce se întrepătrund şi se completează reciproc. Pe plan internaţional, normalizarea vizează conceperea normelor, ea realizându-se în ultima vreme de Standardele Internaţionale de Contabilitate (I.A.S.S), în timp ce armonizarea are drept atribut realizarea contabilităţii între diferitele norme. Uniunea Europeană şi-a concentrat eforturile pe linia armonizării sistemelor de contabilitate şi a întocmirii rapoartelor societăţilor comerciale, fapt concretizat în elaborarea de directive, fiecărui stat membru revenindu-i obligaţia încorporării acestora în legislaţia proprie. Standardele de contabilitate anuale reprezintă doar scheme teoretice în domeniu, cu aplicabilitate practică directă pentru toate activităţiile economice ce constituie obiectul activităţii întreprinderilor. Potrivit prezentelor reglementări, bilanţul “este documentul contabil de sinteză prin care se prezintă elementele de activ, datorii şi capital propriu ale entităţii la sfârşitul exerciţiului financiar”.

Bilanţul se încheie periodic de către toate unităţile care au personalitate juridică, constituind în principal o sursă de analiză a poziţiei financiare a întreprinderii, care poate cuprinde:

- analiza resurselor economice controlate de întreprindere, respectiv analiza activelor şi a datoriilor;