Mecanismul Decizional în UE

Capitolul 1. Structura instituţională şi procesul decizional în cadrul Uniunii Europene

Deşi a cunoscut o evoluţie de peste 50 de ani, construcţia instituţională europeană nu s-a centrat încă pe un model persistent, care să implice transformări de fond la intervale lungi de timp. Fiecare nou pas pe linia adâncirii şi extinderii a generat noi învăţăminte, a evidenţiat nevoia de redefiniri, a modificat funcţiile unor instituţii sau a creat unele noi mai adecvate stadiului în care se afla arhitectura europeană în funcţie de coeficientul de integrare la care se ajunsese.

Conturată ca subiect atipic de drept internaţional public, greu de încadrat atâta vreme cât a funcţionat sub forma Comunităţilor Europene, lipsită de precedentul istoric şi provocând serios statutele şi mecanismele funcţionale ale organizaţiilor internaţionale, Uniunea Europeană a facut multă vreme, obiectul unui singur tratat aflat la mai multe ediţii, semnificativ adaptate la noi realităţi regionale, dar şi globale. Deşi s-a relansat prin tratatul de la Maastricht ca proces progresiv şi ireversibil Uniunea Europeană părea să nu aibă o identitate foarte clar precizată.

În memoriile sale, publicate în 1976, Jean Monnet facea o sinteză a metodei comunitare spunând că: “După o perioadă de tatonări, integrarea va deveni un dialog permanent între un organism european responsabil cu propunerea de soluţii la problemele comune şi guvernele naţionale care exprimă puncte de vedere specifice”. Acelaşi autor adaugă în continuare: “Această metodă este în totalitate nouă ..Ea nu presupune existenţa unui guvern central. Dar ea se bazează pe decizii comunitare la nivelul Consiliului Ministerial, îndeosebi pentru că propunerea de soluţii la dificultaţile comune de către un organism european independent permite renunţarea treptată la obligativitatea deciziilor adoptate prin unanimitate. Parlamentul şi Curtea Europeană de Justiţie accentuează caracterul comunitar al acestui ansamblu. Această metodă este veritabilul federalizator al Europei”.

Confruntaţi cu aceste dileme, juriştii au înscris în tratate un lanţ decizional, conform căruia:

-Comisia propune şi execută;

-Consiliul, după consultarea Parlamentului(ulterior împreuna cu acesta) decide;

-Curtea de Justiţie certifică compatibilitatea reglementărilor cu textele de tratat şi soluţionează eventualele litigii.

Spre deosebire de instituţiile politice naţionale caracteristice industrialismului, noii etape de evoluţie a societăţii vest-europene îi corespund instituţiile comunitare. Departe de a reprezenta o simplă prelungire şi copiere a instituţiilor naţionale care continuă să-şi îndeplinească rolul, ele sunt în pofida unor asemănări, cu totul altceva, având personalitate şi atribuţii proprii.

Expresia puterii comunitare este conservată şi realizată prin intermediul acestor instituţii specifice comunitare deoarece, doar prin intermediul lor se pot exercita atribuţiile Uniunii, atât pe plan intern cât şi extern.

Deşi, aparent, aceste instituţii nu se deosebesc în mod radical de instituţiile similare naţionale, putem vorbi despre faptul că în cazul originii, scopului si structurii lor multinaţionale şi prin faptul ca sunt purtătoare ale suveranităţii comunitare, se concretizează o evidentă deosebire faţă de cele menţionate anterior.

Una din deosebirile principale face referire la aria în care se realizează funcţionalitatea acestor instituţii comunitare, arie care se identifică cu intreaga Comunitate. O alta deosebire este dată de valorile juridice oferite de dreptul comunitar, care asigură acel cadru juridic în care sunt realizate activităţile.

Funcţionalitatea instituţiilor comunitare se realizează şi cu concursul instituţiior naţionale, acestea din urmă reuşind să o completeze.

Deoarece fenomenul integraţionist este de departe de a fi încheiat, el aflându-se intr-o continuă devenire, este firesc ca instituţiile comunitare să cunoască şi ele o dinamică corespunzătoare în raport cu particularităţile fiecărui moment al respectivului proces de evoluţie. Un moment important în evoluţia instituţională a fost marcată de fuziunea structurală instituţională care a avut loc în 1976 prin tratatul de la Bruxelles, care a consacrat existenţa unui singur set de instituţii pentru toate cele trei Comunităţi Europene (Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului – C.E.C.O.; Comunitatea Europeană a Energiei Atomice – EURATOM; Comunitatea Economică Europeană – C.E.E.), dar a menţinut funcţionalitatea diferită a acestora în baza dispoziţiilor din tratate ce le sunt aplicabile.