Modelul IS/ LM

Prezentare generala

1.1 Rolul statului în reglarea economiei

Reprezentantii teoriei clasice sustin ca rolul economic al statului trebuie sa fie limitat impunând, în acest scop, anumite rationalitati privind operatiile fiscale guvernamentale. De asemenea, se considera ca actiunile statului sunt generatoare de risipa, iar împrumuturile publice sunt utilizate pentru finantarea cheltuielilor curente de consum si reduc veniturile disponibile în economie ce ar putea fi utilizate în mod productiv la nivelul sectorului privat. În plus, împrumuturile guvernamentale creaza dificultati în asigurarea viitoarelor finantari prin afectarea unei parti din ce în ce mai mare din veniturile fiscale pentru onorarea obligatiilor privind atât amortizarea datoriei, cât si dobânzile la datoria publica. Astfel, se ajunge, în cele din urma, la majorari ale impozitelor si taxelor.

În cadrul teoriilor neoclasice consumatorii sunt rationali, clarvazatori si au acces la piete de capital perfecte, iar deficitele permanente reduc acumularea de capital, în timp ce deficitele temporare au un efect neglijabil asupra variabilelor economice (consum, economisire, rata dobânzii, etc.). Daca consumatorii sunt supusi unei constrângeri de lichiditati atunci impactul deficitelor permanente ramâne acelasi. Totusi, deficitele temporare ar trebui sa reduca economiile si sa majoreze ratele dobânzilor pe termen scurt.

În teoriile keynesiste se considera ca o mare parte din populatie are o înclinatie mare spre consum peste venitul curent disponibil. O reducere temporara a impozitelor are un impact imediat si cantitativ semnificativ asupra cererii agregate. Daca resursele economiei sunt initial subutilizate atunci venitul national creste ceea ce genereaza efecte secundare. Din moment ce dezechilibrul financiar public stimuleaza atât consumul, cât si venitul national atunci economisirea si acumularea de capital nu sunt afectate negativ. Deci, pe termen scurt deficitele au consecinte benefice.

Trebuie mentionat înca de la început ca conceptul de echilibrul financiar public si reglare economica nu a cunoscut o clara definire în lucrarile economice, precum si în cadrul politicilor publice. Acest concept este strâns legat de datoria publica.

1.2 Instrumentele financiare în reglarea economiei.Conceptii

Utilizarea instrumentelor financiare pentru reglarea economiei este rezultatul alegerii bugetare a statului în scopuri economice si sociale si are la baza manifestarea conexiunilor valorice obiective dintre procesele materiale si cele financiar-banesti. Aceasta implica, pe de o parte, mobilizarea veniturilor si, pe de alta parte, realizarea cheltuielilor publice. Pâna la jumatatea anilor ‘30, teoria economica a tratat mai mult problemele alocarii resurselor decât cele privind reglarea conjuncturii prin intermediul finantelor publice. Keynes se demarca de analiza neoclasica si mai ales liberala punând accentul pe somaj, cauzele sale si remediile pe care le pot aplica autoritatile publice. Abordarea keynesista respinge ipoteza flexibilitatii preturilor în economia de piata, neutralitatea monedei, optimalitatea economiei de piata si teoremele economiei bunastarii redistributiei înaintea schimbului. De asemenea, acestea nu descalifica dezechilibrele financiare publice.

Politicile redistributive si stabilizatoare rezulta din imperfectiunile pietei. Doua situatii permit demonstrarea faptului ca, în caz de somaj, este necesara interventia statului pentru a acoperi cererea globala insuficienta. În acest scop se utilizeaza mai întâi un model simplu si apoi unul complet.

Analiza keynesista a fost îmbunatatita de-a lungul timpului prin noi modele dintre care se remarca modelul lui Bernanke si Blinder (1988) ce explica cum trebuie coordonate politicile monetare si fiscal-bugetare pentru atenuarea somajului într-o economie de piata.

Din studiile realizate de economistii s-a constatat ca ciclurile economice ar putea amplifica deficitele bugetare sau agrava crizele daca statul ar dori sa respecte constrângerea de echilibru bugetar. În plus, cheltuielile publice ar putea sa creasca mult mai repede decât activitatea economica datorita socurilor exogene durabile (razboi) asa cum a evidentiat Wagner (1911), precum si Peacock si Weiseman (1967). Ca urmare, autorii recomanda, o data cu Myrdall (1933), realizarea bugetelor ciclice bazându-se pe stabilizatori automati, deci teoria relaxarii fiscale.