Modelul Monetar al FMI și Problemele Aplicării Sale

Capitolul I Noţiuni introductive

Fondul monetar internaţional îşi are originea în recesiunea economică din perioada anilor 1930. În acei ani, ţările se aflau sub presiunea cotei aurului, care fusese reintrodusă după Primul Război Mondial, cu ratele de schimb, care s-au dovedit a fi nerealiste. Mai multe conferinţe monetare internaţionale au convenit să reinstaureze ordinea şi să reînceapă procesul economic, dar toate au sfârşit prin a eşua din cauza lipsei de cooperare. Opiniile pe tema problemelor economice difereau foarte mult. Din punct de vedere politic, acesta a fost punctul culminant al izolaţionismului.

La începutul anilor 1940, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, doi gânditori originali, John Maznard Keynes de la Trezoreria Marii Britanii şi Harry Dexter White de la Trezoreria Statelor Unite, au conceput simultan, planuri pentru restaurarea unui nou sistem monetar complet nou, care să stabilizeze ratele de schimb şi să propulseze comerţul liber.

În locul aranjamentelor ad-hoc, realizate prin intermediul conferinţelor deregulate între ţările importane, era nevoie de o instituţie care să preia răspunderea pentru acest sistem. Această instituţie internaţională a fost proiectată astfel încât să acorde asistenţă financiară ţărilor cu probleme în domeniul balanţelor de plăţi. Suportul financiar acordat ar fi oferit acestor ţări posibilitatea de a-şi pune ordine în afaceri şi de a-şi echilibra balanţele. S-a sperat că în acest mod ţările vor fi împiedicate să folosească protecţionismul sau devalorizarea competitivă drept metode de redresare a balanţei.

Astfel, în cadrul Conferinţei Monetare şi Financiare din iulie 1944, care a avut loc în SUA, în localitatea Bretton Woods a fost fondat Fondul Monetar Internaţional ( FMI ).

Capitolul II Teorii despre ajustările externe

Instituţia însărcinată să supravegheze sistemul monetar internaţional, FMI, în cei cincizeci de ani de existenţă, a pus accentul pe modelele de ajustare externă. În sistemul de la Bretton Woods deficitele durabile ale balanţei de plăţi nu puteau fi finanţate pe pieţele financiare din cauza slabei mobilităţi a mişcărilor de capital. Un deficit al balanţei curente conducea repede la criza financiară şi la devalorizare. În anii ’70, internaţionalismul pieţelor financiare şi dezvoltarea mişcărilor de capital, cum ar fi reciclarea excedentelor petroliere, au permis finanţarea deficitelor curente. Dar, în anii ’80, criza datoriei ţărilor în curs de dezvoltare a reamintit că datoria externă are limitele ei. Criza financiară a Mexicului, din 1994, a arătat că menţinerea unei balanţe de plăţi echilibrate rămâne o preocupare de actualitate.

Interpretarea keynesianistă a echilibrului extern se limitează la balanţa comercială ca parte a balanţei de plăţi. Ea încearcă să rezolve o problemă de echilibru parţial , legătura dintre ajustarea internă, ofertă de muncă şi balanţă comercială, prin analiza elasticităţii preţurilor şi veniturilor, a cererilor de import şi de export. Limita principală a acestei abordări este aceea că ea nu se situează într-un cadru de echilibru general şi, mai ales, că nu ţine cont de partea monetară a economiei.

Invers, abordarea adoptată de FMI se situează într-un cadru de echilibru general, ea urmăreşte să analizeze condiţiile de echilibru simultane ale pieţei de bunuri ( curba IS ), ale pieţei monetare (LM ) şi ale pieţei de schimburi (adică ale balanţei de plăţi). Această analiză s-a conturat în cadrul FMI-ului, în mod succesiv, în jurul modelelor de absorbţie ( Alexander ), al abordării monetare a balanţei de plăţi (Polak) şi al regulilor de afectare a politicii economice ( Mundell- Fleming ).

Modelul lui Alexander

Abordarea în termeni de “absorbţie” este expusă pentru prima dată, în 1952, de către Alexander. Balanţa curentă este definită ca fiind diferenţa între producţie şi absorbţia naţională ( adică suma cheltuielilor de consum şi de investiţie). Această abordare, de inspiraţie keynesistă, integrează dimensiunea monetară a economiei: o devalorizare, crescând nivelul preţurilor, reduce încasările monetare reale şi, deci, scade absorbţie şi deficitul balanţei curente. O variaţie a ratei de schimb se transmite către balanţa curentă prin intermediul monedei şi nu prin elasticitatea comerţului exterior. Modelul lui Alexander este, deci, primul model contemporan care a furnizat un cadru de echilibru general pentru analiza balanţei de plăţi.