Necesitatea armonizării fiscale în zona euro. Controverse privind un impozit european

Cap.1 Necesitatea armonizării fiscalității directe ȋn zona euro

1.1 Introducere

Ȋnfăptuirea pieței unice ȋntre tările membre ale Comunității Europene, ca o etapa mai avansată în procesul de integrare economică, impune necesitatea armonizării fiscale ȋn zona euro.

Ȋn timp au apărut diverse provocări si oportunități în domeniul armonizării legislatiei fiscale cu standardele europene si al stabilirii unei strategii fiscale clare pe termen lung si presupun eforturi susținute de asigurarea stabilitatii, coerentei si consistentei cadrului legislativ, inclusiv prin reducerea barierelor birocratice si promovarea transparenței si consultării publice.

UE nu va putea fi competitivă dacă anumite aspecte ale politicilor fiscale nationale nu vor fi armonizate, de aceea trebuie luate noi decizii ȋn directia unificării cotelor de impozitare; fiecare tara trebuie sa aiba o economie de piata functionala și să facă față presiunilor concurentiale si forțelor pieței din interiorul Uniunii.

Armonizarea cotelor de impozitare a profiturilor companiilor europene este un subiect destul de discutat la nivelul ministrilor finantelor publice din statele membre. O serie de state membre consideră ca intrarea ȋntr-un sistem fiscal armonizat la nivel comunitar reprezintă renunțarea la o componenta importantă a suveranitații naționale.

Statele membre nu vor avea aceeași cotă de impunere a profiturilor, ci vor fi impuse acelasi tipuri de resurse; se considera ca o armonizare de acest tip nu afectează independenta politicilor naționale fiscale.

De asemenea este necesară găsirea unei soluții la problemele privind necesitatea compatibilitatii diferitelor sisteme si relatii ale statelor membre, respectand in acelasi timp obligatiile pe care competitivitatea internaționala le impune Europei.

Fiscaliatea indirectă necesită un ȋnalt grad de armonizare deoarece atinge libera circulație a mărfurilor și libera prestație a serviciilor. Nu același lucru se poate spune despre fiscaliatea directă, motiv pentru care tratatul ce stabilește Comunitatea Europeană nu prevede ȋn mod specific alinierea impozitelor directe. Anumite aspecte ale fiscalității directe nu necesită de fapt nici o armonizare sau coordonare și sunt ȋn ȋntregime la aprecierea statelor membre. Situația este puțin diferită atunci cȃnd fiscalitatea directa are o incidență asupra celor patru libertăți ȋnscrise ȋn tratatul CE (libera circulație a mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor și a capitalurilor) și dreptul de stabilire a persoanelor și a ȋntreprinderilor. Dispozițiile naționale ȋn materie de fiscalitate trebuie să respecte aceste libertăți fundamentale.

Regimurile aplicabile ȋn materie de fiscalitate directă nu au fost niciodată armonizate ȋn Comunitate. Cȃteva progrese care au fost realizate nu sunt decȃt un răspuns parțial la situații specifice, precum dubla impozitare sau activitățile economice transfrontaliere.

Fiscalitatea, ȋn special cea a ȋntreprinderilor, este unul din rarele domenii ale politicilor comunitare ȋn care Consiliul nu poate adopta măsuri legislative decȃt ȋn unanimitate. Din această cauză, adoptarea măsurilor ȋn acest domeniu s-a dovedit dificilă. La pornire, erau ȋn vigoare doar două directive și o convenție, toate trei aprobate ȋn momentul reuniunii Consiliului la 23 iulie 1990. Apoi, la 1 decembrie 1997, Consiliul a adoptat un pachet de măsuri destinat să combată concurența fiscală păgubitoare, avȃnd ca obiectiv insuflarea unui nou dinamism coordonării fiscale ȋn cadrul Uniunii atȃt pentru ȋntreprinderi, cȃt și pentru particulari.

1.2 Fiscalitatea ȋntreprinderilor

Prima directivă ȋn vigoare a fost cea relativă la societăți mamă și filiale. Ea viza eliminarea dublei impozitări a dividendelor distribuite filialelor de către societățile lor mamă situate ȋntr-un alt stat membru.

A doua directivă a fost referitoare la fuziuni, care instaura un sistem comun de impozitare ȋn virtutea căruia orice plus-valoare degajată cu ocazia operațiunilor de fuziune, de sciziune, de aport de active sau de schimb de acțiuni nu este impozabilă ȋn momentul operației ȋn chestiune, dar numa cȃnd această plus-valoare este efectiv realizată.

Ȋn sfȃrsit, o convenție a apărut pentru a organiza o procedură arbitrală concepută pentru a evita riscurile dublei impozitări susceptibile de a rezulta ȋn urma divergențelor de interpretare ȋntre statele membre asupra prețurilor de transfer utilizate de către ȋntreprinderile asociate ȋn operațiunile lor comune. Această convenție a intrat ȋn vigoare la 1 ianuarie 1995 pentru o perioadă de cinci ani. O nouă convenție, ce trata adeziunea Austriei, Suediei și Finlandei, a fost semnată la 21 decembrie 1995.

După iulie 1990 au fost făcute numeroase eforturi pentru a progresa, fără a avea ȋnsă rezultate concrete. Un comitet de experți independenți pe probleme de impozitare a ȋntreprinderilor (denumit Comitetul Ruding, după numelui președintelui său, fost ministru olandez al finanțelor) a remis la 18 martie 1992 un raport ȋn care evalua nevoile ȋn materie de armonizare a fiscalității ȋntreprinderilor și făcea un număr mare de recomandări concrete.

Din partea sa, Comisia a prezentat o propunere de directivă ce viza eliminarea restricțiilor la sursă asupra plăților transfrontaliere de dobȃnzi și de redevențe ȋntre societăți și o propunere de directivă asupra raportului transfrontalier al pierderilor și al propunerilor ce viza ȋntinderea cȃmpului de aplicare a directivelor “societăți mamă și filiale” și fuziuni” dar toate aceste propunei au fost blocate la nivelul Consiliului.

Ȋn aprilie 1996, ȋn momentul reuniuni miniștrilor ECOFIN la Verona, Comisia a prezentat o nouă semnificație globală și exhaustivă a fiscalității care integra chestiunile fiscale ȋn contextul mai larg al politicilor comunitare. Această ințiativă a fost urmată de punerea ȋn evidență a unui grup de ȋnalt nivel, ȋnlocuit ulterior prin grupul de politică fiscală. Acest grup prezidat de Comisie și compus din reprezentanți personali de ȋnalt nivel dintre miniștri de finanțe este ȋnsărcinat să examineze propunerile Comisiei.