Obiectivele Politicii Monetare

Introducere

Evenimentele istorice din decembrie 1989 au adus pe prim plan problema schimbǎrii ordinii sociale existente pânǎ atunci, respectiv înlocuirea dictaturii cu democraţia. În economie – o componentǎ de bazǎ a orânduirii sociale – a devenit de mare actualitate tranziţia de la economia centralizatǎ la economia de piaţǎ. Puternicele evenimente manifestate în plan social şi politic nu au avut ca finalitate numai situaţia economică din România. Fondul Monetar Internaţional, având în vedere ţările în tranziţie, considera că „cele mai importante ingrediente ale procesului de tranziţie sunt reprezentate de liberalizare, stabilizare macroeconomică, restructurare şi privatizare, precum şi reforme legale şi instituţionale.”

Startul tranziţiei a fost mai dificil în România decât în alte state ex-socialiste central-europene. Economia era aproape integral etatizatǎ; în formarea produsului intern brut, aportul sectorului privat era în 1989 de numai 12,8%. Sistemul de conducere, hipercentralizat şi în conflict cu criteriile de raţionalitate, devine complet inert la semnalele realitǎţii. Realizarea producţiei în unitǎţi supradimensionate confereau economiei un grad ridicat de rigiditate. Ineficienţa acesteia a fost agravatǎ în anii 80, atât de continuarea investiţiilor în ramuri puternic energointensive, cât şi de stoparea influxului tehnologic occidental ca efect al politicii de rambursare anticipatǎ, forţatǎ a datoriei externe. Slaba motivaţie a muncii, dublatǎ de politica artificialǎ a “ocupǎrii depline”, altera şi mai mult competitivitatea producţiei naţionale. Efectul cumulat al acestor factori l-a constituit deteriorarea standardului de viaţǎ a populuţiei, pauperizarea acesteia, blocarea României într-un perimetru de subdezvoltare, compromiterea şanselor sale de a se recorda la noile evoluţii ale civilizaţiei.

Politica monetară se defineşte ca un ansamblu de acţiuni exercitate de autorităţile monetare (banca naţională şi trezoreria) asupra masei monetare şi asupra activelor financiare, în vederea orientării economiei pe termen scurt sau mediu. Politica monetară se constituie într-un ansamblu de reguli impus băncilor şi instituţiilor financiare de către banca centrală a unei ţări, pentru obiectivele generale ale acelei ţări: stabilitate, restructurare, expansiune, deschiderea economiei naţionale către exterior.

Pe plan intern, politica monetară are ca scop asigurarea stabilităţii preţurilor, deplina ocupare a forţei de muncă şi expansiunea economică, aceste lucruri realizându-se prin reglarea cererii de monedă de schimb şi de plată.

Pe plan extern, politica monetară urmăreşte încurajarea intrărilor şi ieşirilor de capitaluri pentru a echilibra balanţa de plăţi, dar şi găsirea modalităţilor de a suporta presiunile valutare din exterior atunci când mişcările de capital se derulează speculativ.

Cap.I. Orientări ale politicii monetare în România în perioada de tranziţie

Eficienţa politicii de macrostabilizare este generată de respectarea a două condiţii esenţiale:

a) stabilirea cu prioritate a unui obiectiv fundamental de politică de macrostabilizare, în jurul acestuia urmând a se contura celelalte obiective;

b) atribuirea politicii monetare a rolului specific economiilor de piaţă, şi anume acela de a asigura stabilitatea nivelului general al preţurilor.

În fond, aceste două condiţii se pot suprapune, în sensul că obiectivul central al politicii de macrostabilizare să fie asigurarea stabilităţii preţurilor, rolul central în asigurarea acestuia revenind politicii monetare. Studii recente consideră că urmărirea asigurării stabilităţii preţurilor prin politica de macrostabilizare şi, implicit, prin politica monetară reprezintă cea mai viabilă cale de anihilare a şocurilor.

În primii ani ai tranziţiei, politica monetară a oscilat între aplicarea de măsuri restrictive şi permiterea expansiunii creditului şi, implicit, a ofertei de monedă în economie. Toate acestea au generat presiuni inflaţioniste şi mai puternice, motiv pentru care trebuia luată decizia revizuirii de atitudine în plan monetar.

Până în 1993 politica monetară a urmărit, simultan, mai multe obiective, aflate în conflict (stabilizare – creştere economică, stabilizare – echilibru extern), ceea ce a avut drept consecinţă oscilaţiile conduitei şi rezultatelor acestei politici. În toată perioada de tranziţie, au fost multe momente când politicile adoptate s-au dovedit a fi ineficiente, pe de o parte ca urmare a necorelării dintre politica monetară şi celelalte componente ale politicii macroeconomice, iar pe de altă parte ca urmare a măsurilor şi instrumentelor inadecvate utilizate; realizarea stabilizării economiei româneşti a fost îngreunată şi de o supraestimare a capacităţii economiei româneşti în ceea ce priveşte restructurarea, procesul lent de privatizare fiind una dintre principalele cauze care a condus şi conduce la un lent proces de stabilizare. Toate acestea s-au reflectat în alternări ale unor politici restrictive cu politici expansioniste, un motiv în plus de accentuare a presiunilor inflaţioniste. Ca urmare, în condiţiile compromisurilor impuse atât de rigidităţile economiei reale, cât şi de constrângerile de natură socială şi politică, perioade de control relativ ferm asupra echilibrelor monetare şi de echilibrare a pieţei valutare au alternat cu perioade de masive injecţii monetare şi de blocare a cursului valutar.