Parteneriatul Public Privat

Cap 1. Parteneriatele public private, delimitare conceptualã

Administraţia publică reprezintă un instrument statului folosit în “scopul satisfacerii interesului general, prin acţiunea puterii publice” , fiind constituită din ansamblul serviciilor publice a căror bună desfăşurare permite realizarea obiectivelor definite de puterea politică.

Administraţia publică este un ansamblu de structuri sociale, o astfel de abordare a administraţiei publice din viziunea structuralistă, conduce la realizarea efectivă a percepţiei sistemice globale a acesteia, cu atât mai mult cu cât “administraţia publică, nu mai poate fi concepută într-o dublă accepţiune, organică şi materială, deoarece elementele de structură sunt concepute ca o integrare a unei activităţi într-un cadru organizatoric determinat”

Asigurarea unor servicii cost eficiente în arii din ce în ce mai extinse în baza unor bugete limitate este o mare provocare pentru guvernele statelor dezvoltate sau mai puţin dezvoltate şi solicită o abordare principial nouă privind rolul statului în procesul de furnizare a serviciilor publice. Deşi concepţia despre rolul statului în furnizarea de servicii publice este în continuă dezvoltare, principiile de acordare a acestora rămân să fie comune pentru toate guvernele: echitatea, egalitatea, democraţia. Prin alocarea echitabilă a serviciilor publice se înţelege că toţi membrii unei colectivităţi au acelaşi drept de a beneficia de serviciul respectiv. Egalitatea se manifestă prin oferirea unui serviciu de o calitate şi frecvenţă, egale pentru toţi membrii colectivităţii. Guvernele trebuie să ia în calcul faptul că serviciile şi bunurile publice trebuie prestate în aşa manieră încât nici o persoană să nu fie exclusă de la consumul acestora, cea ce va solicita instituţiei prestatoare de servicii să direcţioneze intervenţia în funcţie de diversitatea nevoilor. Furnizarea democratică a serviciilor solicită statului ca furnizor de servicii publice să ofere un anumit grad de transparenţă şi participare a membrilor comunităţii în administrarea procesului de furnizare a serviciilor publice, dat fiind că statul este responsabil faţă de alegatorii săi.

1.1 Conceptul de parteneriat public privat

Parteneriatul public privat reprezintă o modalitate prin care know-how-ul sectorului privat este preluat de către sectorul public cu scopul de a executa proiecte de interes general.

Acesta permite guvernelor centrale şi locale să încredinţeze unei întreprinderi misiunea de finanţare, coroborată cu construcţia, mentenanţa şi gestiunea activelor publice, într-un cadru desfăşurat pe termen lung şi în schimbul unor redevenţe efectuate într-o manieră etalată în timp.

PPP are ca obiective principale să optimizeze performanţele sectorului public pentru a realiza la cele mai mici costuri, în intervale minime de timp şi la calitate maximă proiecte urgente şi complexe pentru societate, precum: drumuri şi autostrăzi, spitale, şcoli, sisteme informatice etc.

Parteneriatele public private şi alte contracte pe termen lung bazate pe performanţă, se disting de contractele tradiţionale prin următoarele caracteristici:

- împarţirea responsabilitãţilor: în contractele PPP contractantul este, în general, responsabil pentru sarcini diferite cum ar fi proiectarea, construcţia, întreţinerea şi exploatarea infrastructurii rutiere.

- autonomie pentru contractantul privat: contracte de PPP sunt orientate spre rezultate; astfel se precizează funcţiile şi calităţile necesare în loc de activităţi sau cantităţi. Prin urmare, contractele de PPP lasă o libertate considerabilă pentru contractant în planificarea activităţilor sale.

- schimbul de risc: în timp ce în contractele tradiţionale, riscurile sunt de multe ori lãsate fãrã a fi explicitate, analiza de risc şi managementul riscului sunt cheia pentru un contract PPP. Principiul general aplicat este acela că un risc este alocat pãrţii care îl poate controla mai eficient. Pentru riscuri care nu sunt controlabile, pot apãrea mecanisme de partajare între pãrţi pentru riscul respectiv.

- sursa de recuperare a costurilor: în proiecte PPP costurile sectorului privat sunt fie acoperite de rate periodice plãtite de către guvern (fie de la bugetul central sau de un fond dedicat respectivului sector al investiţiei), prin redevenţele consumatorilor sau o combinaţie a ambelor.

1.2 “Parteneri in parteneriatul public-privat”

1.2.1 Rolul autoritatii locale în parteneriatul public privat

Economia sectorului public este o formă specială, aparte, a economiei unei ţări, organizaţii publice locale, regionale sau naţionale, fie ea axată pe scopuri de imagine, profit electoral sau pe bunăstarea şi stabilitatea indivizilor sau grupurilor care o compun. Criteriile de eficienţă sunt altele decât cele din sectorul privat. Factorul uman, subiectiv, este predominant. Influenţa acestui factor poate fi, uneori, greu de contabilizat. Putem afirma că în acest domeniu există un adevărat sistem bazat pe legi proprii care nu se supun decât intereselor personale şi de grup, mergând până la factorul politic care este cel care, în ultimă instanţă, decide. Atât timp cât în sectorul public nu există nici un criteriu eminamente economic care să stabilească dacă alocarea resurselor este eficientă sau nu, putem analiza acest sector doar prin prisma intereselor personale, de grup, sau politice. Cuantificarea eficienţei acestei alocări nu poate fi realizată decât prin numărarea voturilor la sfârşitul mandatului şi la finalul campaniei electorale.

Rezolvarea problemelor unui grup sau unei categorii sociale nu poate fi rezolvată decât prin limitarea drepturilor unui alt grup sau categorii. Întotdeauna când se rezolvă o problemă pentru „cineva”, se crează o problemă pentru „altcineva”. Niciodată nu putem mulţumi pe unii fără a nemulţumi pe alţii. Arta conducerii sectorului public constă, de fapt, în realizarea unui echilibru între două interese, în aşa fel încât rezultatul să conducă la un număr mai mare de voturi. Atât timp cât statul nu investeşte (întrucât nu-şi asumă nici un risc) ci cheltuieşte, putem pune problema criteriilor pe baza cărora sunt alocate resursele. Resurse care provin din sectorul privat, evident. În acelaşi timp, este evident că singurul sector care poate produce o dezvoltare reală, măsurabilă, este cel privat, bazat pe profit şi pe reinvestirea profitului, implicit prin crearea de noi locuri de muncă şi rezolvarea durabilă a unor probleme sociale. Fără a deveni patetici, putem afirma că prelevarea resurselor din sectorul privat şi alocarea lor în sectorul public poate diminua posibilităţile de dezvoltare pe termen mediu şi lung. În acelaşi timp, păstrarea şi conservarea factorului uman, prin politicile sociale, poate asigura baza dezvoltării sectorului privat, cu condiţia recunoaşterii şi alocării eficiente a resurselor. Esenţial este faptul că banii şi resursele publice, ale statului, sunt gestionate sau alocate de către oamenii numiţi de conducătorii anumitor autorităţi publice ori stabiliţi în urma unui concurs, sau aleşi prin vot direct. Nu există nici un criteriu eminamente economic care să stabilească de ce este bine, ca 4% din P.I.B. să meargă la Sănătate şi 7% la Educaţie şi nu invers.