Politica de dividende a societăților

Dividendul este partea din profitul unei societati pe actiuni care revine fiecarui actionar in raport cu actiunile pe care le poseda.

Pentru investitorii de pe piata bursiera, politica de dividend practicata de societati reprezinta un reper important in adoptarea strategiei de investitie. Aceasta capata o importanta mai mare pentru cei cu un apetit de risc mai redus, care isi economisesc disponibilitatile banesti prin piata de capital, ca o alternativa la sistemul bancar.

Societatile comerciale care acorda dividend prezinta interes si pentru ceilalti investitori, cu o inclinatie mai mare fata de risc, ca o sursa de venit suplimentara castigurilor din diferentele de curs.

Politica de dividende este aceea care determina impartirea profiturilor obtinute in plati catre actionari si fonduri retinute pentru a fi reinvestite in afaceri, deci cea care stabileste rata dividendului. Rata dividendului se calculeaza prin raportul procentual dintre suma din profitul net repartizata actionarilor sub forma de dividend si valoarea profitului net.

Pentru managementul societatii se pune problema alegerii intre dividend si autofinantare. Alocarea unei cote mari din profitul net ca si dividend restrange posibilitatile de autofinantare a societatii, ducand la cresterea gradului de indatorare. Pe de alta parte, o societate care practica o politica de dividend caracterizata prin rata mare a dividendului se bucura de aprecierea actiunilor sale in piata, ceea ce are ca efect cresterea posibilitatilor de finantare prin noi emisiuni de actiuni.

Mecanismul acordarii dividendului

Dividendele se acorda o singura data pentru un an fiscal, dupa incheierea acestuia Anul fiscal, in Romania se suprapune anului calendaristic, astfel incat dividendul aferent profitului obtinut de catre companie pentru anul in curs se acorda abia anul viitor.

Conform legii, odata cu desfasurarea AGA in care se analizeaza rezultatele financiare ale societatii pe anul trecut (de obicei aceasta AGA are loc pana in luna aprilie inclusiv), se stabileste si modul de acordare a dividendelor.

In practica, pentru desfasurarea acestei AGA se publica un convocator in care se fixeaza, la propunerea Consiliului de Administratie, o data de referinta, data care este ulterioara publicarii convocatorului si care serveste la identificarea acelor actionari care pot decide in AGA privind politica de dividend a societatii. Acestia sunt si cei care vor primi dividende in cazul in care se voteaza acordarea de dividend. Intre data publicarii convocatorului si data desfasurarii AGA trebuie sa treaca cel putin 15 zile.

Tot in AGA in care se voteaza acordarea de dividend trebuie sa fie stabilita si data pana la care se vor face platile precum si modalitatea de plata.

Putina teorie

La inceputul anilor ’60, Metron Miller si Franco Modigliani au elaborat teoria irelevantei dividendului, conform careia politica de dividende nu are efect asupra pretului de piata a actiunilor si nici asupra costului capitalului. Cei doi au argumentat ca valoarea unei firme depinde numai de venitul pe care activele acesteia il genereaza si nu de modul in care acest venit este repartizat intre dividende si fonduri proprii de finantare. Concluzia la care au ajuns ei este ca, in urma acordarii de dividende, societatea este nevoita sa emita capital social suplimentar, pentru finantarea activitatii conform bugetului anterior stabilit. Astfel, cresterea dividendului pe actiune este neutralizata de cresterea numarului de actiuni aflate la detinatori, pretul din piata ramanand neschimbat.

Cei doi teoreticieni si-au bazat argumentele lor pe mai multe conditii caeteris paribus, cum ar fi inexistenta costurilor de emisiune sau de tranzactie, valoarea nula a impozitului pe venit, transparenta totala a informatiilor privind perspectivele firmei, distributia veniturilor nu are nici un efect asupra costului capitalului propriu al firmei s.a.

Teoria lui Miller si Modigliani a fost combatuta de Myron Gordon si John Lintner, care au afirmat ca investitorii sunt mult mai atrasi de plata dividendelor decat de eventualele castiguri ale firmei in urma reinvestirii profitului obtinut. Conform lor, investitorii acorda o mai mare valoare unui dolar din dividende decat unui dolar din castiguri de capital estimate.

Argumentul lui Gordon-Lintner a fost numit de catre Miller si Modigliani greseala „vrabiei din mana”, deoarece majoritatea investitorilor oricum planifica reinvestirea sumelor primite ca dividende in actiuni ale aceleiasi firme sau in altele similare. Conform lor, gradul de risc al fluxurilor de numerar depinde doar de activitatea firmei, de fluxurile operationale si nu de politica de dividende.

Aceste doua teorii ofera sfaturi contradictorii managerilor de companii. Testarea empirica a lor nu a dus la nici o concluzie clara, datorita faptului ca ipotezele pe care se bazeaza acestea nu se intalnesc in practica. In Romania, instabilitatea monedei nationale si gradul redus de maturitate a pietei de capital, precum si inclinatia investitorilor spre castiguri rapide fac ca dividendul sa fie foarte atractiv, ceea ce duce la aprecierea in piata a actiunilor emise de societatile care ofera dividend.