Politica financiară a României și interdependența cu politica socială, monetară, de creditare, de dezvoltare regională vs politica UE pentru intervalul 2009-2011

I. Introducere

Analizând politicile financiare promovate de diverse ţări putem evidenţia 3 tipuri de politică financiară:

1. Politica financiară clasică-a dominat în majoritatea ţărilor lumii până la sfârşitul anilor 20 ai sec. XX. Direcţia principală a politicii financiare clasice constituia lipsa intervenţiei statului în economie, păstrarea concurenţei libere şi utilizarea mecanismelor de piaţă în calitate de regulator principal al economiei.

2. Politica financiară de reglementare-are drept obiectiv utilizarea mecanismului financiar pentru reglementarea economiei şi a relaţiilor sociale cu scopul atingerii unor obiective de interes naţional. Principalele instrumente utilizate de politica financiară de reglementare constituie: veniturile şi cheltuielile publice.

3. Politica financiară administrativă-a fost aplicată în ţările socialiste care utilizau sistemul administrativ de comandă cu toate domeniile economiei inclusiv cel financiar. Scopul politicii financiare administrative este concentrarea maximă a resurselor financiare la dispoziţia statului pentru redistribuirea lor în corespundere cu direcţiile de bază ale planului de stat.

În cadrul unei ţări politica financiară diferă în funcţie de interesele grupurilor sociale pe care le reprezintă partidul de guvernămînt şi de condiţiile interne şi internaţionale specifice perioadei date. Politica financiară diferă de la o ţară la alta în funcţie de: potenţialul economic al ţării; de nivelul de dezvoltare economică, de resursele naturale care le deţine ţara, condiţiile interne şi internaţionale, metodele de conducere a economiei naţionale, interesele partidelor politice aflate la putere, precum şi de alţi factori.

Politica financiară are 2 componente de bază:politica bugetar-fiscală;

politica monetar-creditară.Politica bugetar - fiscală ca parte integrală a politicii financiare reprezintă activitatea de influenţare a proceselor economico-sociale prin venituri şi cheltuieli publice pentru realizarea unor scopuri macroeconomice şi obţinerea echilibrului general în economie.

Politica bugetar-fiscală este elaborată şi promovată de Guvern prin organele sale specializate (ex.: Ministerul Finanţelor) care pun în aplicare instrumentele politicii bugetar-fiscale: veniturile şi cheltuielile publice.

În opinia unor autori bugetar-fiscală include: politica fiscală şi politica bugetară.Politica fiscală este o componentă a politicii financiare a statului, care cuprinde, atît ansamblul reglementărilor privind stabilirea impozitelor şi a taxelor, concretizînd opţiunile statului în materie de impozite şi de taxe, cît şi deciziile privind cheltuielile publice ce se finanţează.

Politica fiscală se prezintă prin totalitatea metodelor, mijloacelor, formelor, instrumentelor şi instituţiilor utilizate de către stat pentru procurarea resurselor financiare fiscale şi utilizarea lor în finanţarea de acţiuni publice, inclusiv pentru influienţarea vieţii economice şi sociale.

Prin conţinutul său politica fiscală urmăreşte stabilirea nivelului şi a structurii prelevărilor obligatorii, stabileşte activităţile şi veniturile impozabile, regimul scutirilor şi reducerilor de impozite şi asigură redistribuirea produsului creat între sfere de activitate, ramuri economice, unităţi administartiv-teritoriale, persoane fizice şi juridice.Politica fiscală influienţează derularea proceselor economico-financiare şi evoluţia întregii societăţi, dar la rîndul său este condiţionată de mediul economic printr-o serie de factori, cum ar fi starea economiei, raporturile dintre sectorul public şi cel privat, nivelul veniturilor cetăţenilor.

Politica bugetară concretizează deciziile privind formarea, repartizarea şi utilizarea resurselor bugetare, finanţarea deficitului bugetar şi utilizează bugetul public naţional atît pentru redistribuirea PIB, cit şi pentru influienţarea proceselor economice şi sociale.

Politica bugetar-fiscală are 2 componente:a) politica în domeniul veniturilor publice-are drept scop stabilirea volumului şi a provenienţei resurselor financiare ce pot fi procurate de către stat, a metodelor de prelevare a veniturilor la fondurile financiare publice, precum şi a obiectivelor ce trebuie atinse în rezultatul prelevării veniturilor la fondurile financiare publice.

Volumul resurselor financiare necesare statului se determină în funcţie de mărimea cheltuielilor publice.Cu cit economia naţională a ţării este mai dezvoltată, cu atât statul poate incasa un volum de resurse financiare mai mare.

În ceea ce priveşte provenienţa resurselor financiare organele de decizie pot opta pentru folosirea surselor interne, ce pot fi procurate pe plan naţional sau să apeleze la resurse externe, ce pot fi atrase din străinătate. În orice ţară satisfacerea nevoilor sociale trebuie să se bazeze în primul rînd pe surse interne şi numai în situaţii excepţionale pe surse externe.

Resursele financiare interne por proveni în proporţii diferite de la sectorul public, privat, mixt sau populaţie în funcţie de capacitatea lor economică. În acest sens organele de decizie pot promova o politică financiară care tratează în mod egal toţi agenţii economici, indiferent de forma de proprietate sau una preferenţială, care favorizează o anumită formă.

Resursele financiare publice provenite din repartizarea PIB sunt cele mai importante şi se realizează în mod obişnuit, dar uneori ele nu acoperă integral nevoile de finanţare, fapt ce determină utilizarea resurselor extraordinare, utilizabile în condiţii excepţionale.

În acest sens o altă coordonată a politicii financiare constituie opţiunea de a utiliza resurse extraordinare cum ar fi împrumuturile publice, emisiunea de monedă şi stabilirea proporţiilor acestora.