Politica Fiscală a Uniunii Europene

1. Conceptul de politică fiscală

Conceptul de politică fiscală este prezentat adesea cu nuanţe diferite, accentuându-se, de regulă, asupra laturii sale referitoare la sistemul de impozite promovat de un stat. De fapt, politica fiscală nu poate fi concepută decât ca un mixaj între modalităţile de procurare a resurselor la dispoziţia statului şi cele privind destinaţiile ce se dau acestor resurse, în îndeplinirea funcţiilor şi sarcinilor ce-i revin.

Politica fiscală reprezintă ansamblul deciziilor prin care se realizează modelarea structurală a sistemului fiscal, asigurarea funcţionării acestuia în scopul obţinerii finaltăţilor dorite de către decidentul public, în economie.

Politica fiscală este, deci, o componentă a politicii financiare a statului, care cuprinde, atât ansamblul reglementarilor privind stabilirea şi perceperea impozitelor şi taxelor şi concretizând opţiunile statului în materie de impozit şi taxe, cât şi deciziile privind cheltuielile publice ce se finanţează. Dar, componentele sale trebuie concertate cu cele de politică bugetară sau monetară, respectiv cu politica preţurilor şi cu cea a ocuparii forţei de muncă etc., pentru a se integra în politica generală.

Politica europeană în domeniul impozitării are două mari componente: impozitarea directă – care este responsabilitatea statelor membre şi impozitarea indirectă, ce afecteaza libera circulaţie a bunurilor şi serviciilor.

Statele membre au luat deja măsuri pentru a preveni evaziunea fiscală şi dubla impozitare, iar politica europeană in domeniu are ca scop să se asigure că pe piaţa internă concurenţa nu este distorsionată de diferenţe între sistemele şi ratele de impozitare indirectă. În plus, au fost luate măsuri pentru a preveni efectele negative ale competiţiei în domeniul impozitării, ce pot apărea în cazul transferurilor de fonduri între statele membre ale Uniunii Europene.

1.1. Dimensiunea spaţială a politicii fiscale

Nivele fiscale de referinţă:

- Cadrul local şi naţional

- Cadrul internaţional

Cadrul local, dreptul de a institui impozite este limitat, deoarece prin presiunea fiscală se urmăreşte evitarea concentrării populaţiei în unele zone pe motive fiscale. Politica fiscală urmăreşte dimpotrivă, atenuarea diferenţelor economico-sociale dintre diferitele zone. Teoria fiscală modernă consideră că trebuie asigurată ehitatea orizontală înte colectivităţi, iar dreptul de a institui impozite de către administraţiile publice să fie limitat.

Cadrul naţional vizează:

- Costul administrării impozitelor;

- Opţiunea guvernelor fiecărei ţări de a alege criteriile de impunere, tehniciile impunerii;

- Redistribuirile de impozite între diferitele nivele ale administraţiei publice, fără a crea distorsiuni între diferitele nivele ale acestora şi fără a ştirbi gradul de autonomie financiară a acestora.

Cadrul internaţional

Interdependenţa dintre presiunile fiscale naţionale

- Apariţia dublei impuneri juridice

- evitarea dublei impuneri juridice internaţionale se bazează pe decizii fiscale

- existenţa paradisurilor fiscale, ca factor preponderent exogen, care determină decizii pentru măsuri de evitare şi descurajare a evaziunii fiscale internaţionale.

- Deciziile fiscale structurale de armonizare a politicilor fiscale sunt supuse unor restricţii generate de diferenţele existente între ţări

- Tendinţa de integrare, politica fiscală este influenţată de condiţiile cetrebuie îndeplinitepentru a fi acceptate în uniunile respective.

1.2. Teorii contemporane privind fiscalitatea

Rolul acestora în determinarea opţiunilor de politică fiscală Teoria economică şi practica politică au impus, în timp, două mari abordări fiscale, strâns legate de concepţiile privitoare la rolul statului în economie. Acele teorii economice şi doctrine politice care se axează pe stimularea liberei iniţiative, cu menţinerea unui rol redus al statului în economie sunt, în mod clar, adeptele unei fiscalităţi reduse, considerând că orice formă suplimentară de impunere înseamnă, de fapt, reducerea capacităţii private de decizie pentru investiţie şi consum, decizie considerată a fi, din start, mult mai eficientă decât cea a statului „nivelator”. Aceste teorii a fost dezvoltate, în perioada postbelică, de adepţii neoclasicismului economic, curent reprezentat, în special, de profesorul Milton Friedman, şi a devenit parte a doctrinei politice, în special, pentru partidele conservatoare din lumea anglo- saxonă.