Politică fiscală în cadrul UE

Capitolul 1. Concepte de bază privind politica fiscală în Uniunea Europeană

1.1.Concepte de bază privind politica fiscală

Extinderea Uniunii Europene este cea mai mare provocare a Europei la începutul secolului al XXI-lea, fiind şansă unică de a uni un continent şi de creştere a prestigiului acestuia în lume.

Uniunea Europeana numara 27 state membre si aproape 500 milioane locuitori. In UE nu exista o majoritate, ci numai minoritati. In ciuda diferentelor dintre acestea, la baza intregii constructii europene a stat vointa de a lucra impreuna, pe baza unor interese comune. Acestea au condus la convingerea ca in unele domenii se pot obtine rezultate mult mai bune la nivel european decat la nivel national. Asa s-a ajuns la politici comune tuturor statelor membre, elaborate si adoptate de institutiile comunitare cu aplicabilitate pe intreg teritoriul Uniunii. De multe ori asfel de politici comune raspund si unui principiu fundamental al constructiei europene, acela al solidaritatii si coeziunii. Existenta politicilor comune confera unicitate Uniunii Europene, pentru ca demonstreaza acceptarea cedarii unei parti a suveranitatii statelor membre catre institutiile europene.

Fiscalitatea este crucială pentru suveranitatea naţională, în lipsă resurselor financiare, guvernele nu ar putea să-şi conducă politicile. Ea este un instrument de reglare economică care poate fi folosit pentru a influienţa consumul, a încuraja economisirea sau a direcţiona modul în care companiile sunt organizate. Politica fiscală este esenţială în toate statele membre, iar acţiunile unei ţări pot avea impact asupra statelor vecine. În cadrul pieţii unice a Uniunii Europene, statele membre trebuie să lucreze ca o echipă, nu trebuie să existe căi diferite de abordare a politicii fiscale.

Crearea pieţei interne unice a necesitat punerea în practică a unui sistem de impozitare a consumului cât mai neutru posibil, adoptându-se astfel taxa unică pe valoarea adăugată (TVA). O dată ce piaţa internă a devenit o realitate, consumatorii au putut în sfârşit să achiziţioneze bunuri din orice stat membru şi să le aducă în propria lor ţară fără a fi nevoiţi să plătească taxe vamale. Însă diferenţele de taxe asupra produselor au condus, în anumite cazuri, la crearea unor confuzii în mediul de afaceri, iar perturbarea procesului de producţie şi distribuţie a avut repercursiuni sociale pe scară largă. Drept urmare, statele membre ale Uniunii Europene trebuie să adopte decizii comune în ceea ce priveşte adaptarea propriilor sisteme fiscale la nevoile sociale aflate în permanentă schimbare – de exemplu, creşterea vârstei medii a populaţiei este o provocare care se extinde dincolo de graniţele naţionale.

Cu toate că politica fiscală europeană va avea noi priorităţi în viitor, principale ei preocupări vor rămâne aceleaşi: sincronizarea politicilor fiscale ale statelor membre- se doreşte evitarea unui impact negativ al politici fiscale a unui stat membru asupra celorlalte şi asigurarea suveranităţii reale pentru cetăţenii UE şi reprezentanţii acestora, prin intermediul acţiunilor comune. Crearea pieţei unice, cât şi finalizarea uniunii economice şi monetare au condus, în ultima perioadă, la noi iniţiative comunitare în ceeea ce priveşte impozitele şi taxele. Eliminarea restricţiilor privind circulaţia capitalului a provocat temeri în sensul că bazele de impozitare naţionale ar putea fi erodate de competiţia în materie fiscală, aceasta conducând la o deplasare a sarcinii fiscale de la capital la forţa de muncă, cu consecinţe nefaste asupra forţei de muncă .

1.1.1.Obiectivele politicii fiscale ale Comunităţii Europene

Pe termen lung se urmăreşte prevenirea distorsionării concurenţei în interiorul pieţei unice prin existenţa diferenţelor dintre cotele impozitelor indirecte şi dintre sistemele de impozitare propriu-zise. De asemenea, în domeniul impozitării directe, unde cadrul legal se prezintă sub forma acordurilor între statele membre, obiectivul principal al UE este acela de a elimina ambiguităţile legislatice care permit evaziunea fiscală şi evitarea dublei impuneri. Se urmăreşte totodată prevenirea efectelor negative ale concurenţei fiscale cu referire, în special, la migrarea bazelor de impozitare naţionale pe măsură ce firmele îşi părăsesc sediile iniţiale din statele membre în căutarea unui regim fiscal mai favorabil în alte ţări comunitare.

Prevederile Tratatului de la Maastricht cu privire la Uniunea Economică şi Monetară dau o nouă dimensiune politicii fiscale prin limitarea strictă a posibilităţilor guvernamentale de a finanţa cheltuielile publice prin împrumuturi. Pactul pentru Stabilitate şi Dezvoltare prevede ca statele membre cu deficit bugetar de peste 3% să constituie depozite nepurtătoare de dobânzi care se transformă în amenzi nerambursabile în cazul în care nu se reuşeşte reducerea deficitului. Menţinerea bugetelor statelor membre într-un anumit echilibru de-a lungul ciclului economic constituie obiectivul general al Pactului. Drept urmare statele membre vor trebui să finanţeze orice majorare a cheltuielilor publice prin creşterea impozitelor - a veniturilor publice la nivelul ciclului economic.