Politici monetare

Capitolul I. Cadrul general al politicii monetare neconvenționale

I.1. Politici monetare neconvenționale în contextul crizei

În perioadele de stabilitate financiară băncile centrale aplicau măsuri convenționale de politică monetară care cuprindeau gestionarea ratelor dobânzii pe o perioada mai mică de timp. Datorită faptului că, anticipațiile inflaționiste nu reacționau rapid la schimbarea ratelor dobânzilor, băncile centrale urmăreau și ratele reale de dobânzi. De obicei aceste schimbări ale ratelor dobânzilor au atribuția de a stabili nivelul creșterii și al inflației prin intermediul contactului acestora împotriva creditului, prețurilor activelor precum și a cursului de schimb.

Criza politicii monetare convenționale și-a pierdut din productivitate. În primul rând, ratele dobânzilor pe termen mai mic au ajuns la nivel zero, astfel că băncile centrale și-au irosit acest instrument convențional. În al doilea rând, ratele dobânzii pe o perioada scurtă de timp au fost perturbate datorită faptului că, unele piețe au încetat să funcționeze iar altele s-au modificat ca consecință a sensibilității informaționale. În al treilea rând, nesiguranța a crescut brusc datorită lipsei unui model care să încredințeze previziunile economice.

Din cele trei argumente am dedus faptul că, factorii de decizie ai politicii monetare găsesc abordarea necesară în ceea ce privește dezechilibrele sistemului astfel:

- Șă restabilească încrederea în viitor prin deprecierea dezechilibrelor;

- Să restabilească solvabilitatea sistemului bancar pentru a scadea riscul de contrapartidă;

- Să regăsească un instrument periodic la rata dobânzii pe termen scurt de timp.

I.2. Aspecte fundamentale ale politicii monetare și stabilirea prețurilor

În ceea ce privește Politica monetară aceasta are ca scop principal stabilitatea prețurilor și este definită ca fiind o rată a inflației pe termen mic de timp . Prețurile nu sunt stabilite doar de inflație ci și de deflație. Majoritatea economiștilor cercetează faptul că pentru a avea o dezvoltare cat mai mare a economiei rata inflației trebuie să aibă un nivel mai mic de 2 %.

Așadar, pentru politicile monetare unele dintre cele mai reprezentative procurări sunt cele referitoare la rata șomajului și la PIB. De asemenea aceste procurări se pot produce în situația în care băncile centrale prin rolul și atribuțiile sale definitorii va susține că stabilitatea prețurilor este una permanentă.

Atât prin criza contemporană cât și prin crizele financiare din anii precedenți ne-au indicat faptul că sunt probleme destul de mari și greu de rezolvat și greu de înșeles.

Mulți dintre economiști au sprijinit o ierarhie scăzută și consecventă a ratei inflației iar valoarea optimă era considerată ca fiind de 2 %. Raționamentul care a sprijinit aceast nivel este că inflația de 2% este foarte mare pentru a ramâne pozitivă .

O rată a inflației mai mică precum și o dispoziție consecventă a ratei inflației poate duce la următoarele beneficii:

- Diminuarea ratelor dobânzii;

- Transparența prețurilor.

- Diminuarea îndoielii legate de mediul economic;

Paul Volcker definește stabilitatea prețurilor ca fiind o creșterii sau o diminuare a prețurilor pe un interval mare de timp și care nu are o importanță asupra comportamentului financiar-economic.

Din argumentele exemplificate mai sus asupra stabilității financiare și asupra inflației pot spune faptul că o inflație pozitivă este mai apreciată în comparație cu deflația care nu incurajează investițiile.

Așadar, pentru ca o economie să fie benefică este nevoie de o întărire a ratei inflației iar în acest caz politicile monetare pot consolida nivelul inflației.