Principiile impunerii fiscale

Impunerea reprezintă un complex de măsuri și operații - efectuate în baza legii - care au drept scop final stabilirea impozitului ce revine în sarcina unei anumite persoane fizice sau juridice. La baza politicii fiscale, a impunerii, stau niște reguli ce se cer a fi respectate. Aceste reguli, cu timpul s-au consacrat ca principii și criterii ale impunerii. Vorbind despre principii, clasicii finanțelor ( Adam Smith 1723 - 1790, Avuția Națiunilor51) au formulat patru maxime (numite adesea și canoanele impunerii) ce trebuie să guverneze politica fiscală a statului și anume:

1. Justețea impunerii: impunerea trebuie să fie dreapta, să se asigure dreptate în materie de impunere. Este ceea ce cu timpul se va consacra ca un principiu fundamental: principiul echitații fiscal.

2. Certitudinea impunerii: cuantumul impozitului trebuie să fie cert și nu stabilit în mod arbitrar, pentru a se evita abuzurile fiscale, cu alte cuvinte impunerea să fie corectă.

3.Comoditate impunerii: modul de așezare și percepere să fie în așa fel realizat încât să fie convenabil pentru contribuabil - de exemplu să se coreleze termenele de plata a impozitelor cu cele de realizare a venitului; „Orice impozit trebuie să fie perceput la timpul și în modul care reiese a fi cel mai convenabil pentru contribuabil ca sa-l plătească”;

4. Impozitul să fie cât mai ieftin, să aibă un randament fiscal ridicat - într-o accepțiune modernă aceasta implică realizarea celui mai convenabil raport între încasările fiscale și cheltuielile de percepere; „Orice impozit trebuie să fie astfel conceput încât să scoată și să înstrăineze din buzunarele populației cât mai puțin posibil, peste atât cât poate aduce în tezaurul public al statului”. La aceste rațiuni de ordin fiscal, cu timpul s-au adăugat și altele care vizează, doar parțial rațiuni de aceeași natură. Astfel de-a lungul evoluției vieții economice, a celei fiscale îndeosebi, acestor rațiuni s-au adăugat altele noi, pe măsură ce impozitul a dobândit funcții noi. Principiile impunerii reprezintă un subiect disputat și controversat, deoarece de la o perioadă la alta, de la o școală economică la alta, de la un autor la altul, termenii cheie și obiectivele sunt interpretate diferit. „ Principiile pot fi interpretate în moduri diferite, ... , în funcție de cum este trată și înțeleasă contradicția dintre echitate și eficiență”. Astfel, impunerea are deopotrivă atât o latura de natura de politică economică, cât și una de ordin tehnic ce privește metode și tehnici utilizate pentru stabilirea mărimii obiectului impozabil și a cuantumului impozitului.

Din punct de vedere al politicii economice, actualmente, prin impunere se urmărește ca fiecare impozit nou introdus, sau existent în practica fiscală, să răspundă cerințelor mai multor principii : - principii de echitate;

- principii de politică financiara;

- principii de politică economică;

- principii social-politice.

Principiul echității fiscal

Ideea justiției în materie de impunere a fost întotdeauna acceptată. În timp însă, noțiunea a primit interpretări diferite (chiar divergente), iar practic oricât s-a perfecționat politica fiscala, impozitele n-au reușit să fie absolut echitabile.

Teoretic, echitatea fiscală a fost înfățișata în mod diferit de către diferiții susținători ai școlilor de finanțe. În Evul Mediu, se considera echitabil existența privilegiilor fiscale pentru nobili, biserica și cler. În Franța, circula chiar aforismul "Nobilii servesc regele cu spada, clerul cu rugăciunile iar starea a treia cu banii”. De-a lungul istoriei, noțiunea de echitate, care dă substanță noțiunii de dreptate socială în domeniul impozitelor, a fost interpretata diferit. Timpul a condus la abolirea privilegiilor fiscale, înțelegându-se inechitatea lor”. In the matter of taxation, every privilege is an injustice”. - Voltaire (1694 - 1778).

Considerându-se că impunerea trebuie să fie universală, toți contribuabilii trebuie să plătească impozit și toți să fie tratați fiscal la fel - deci se pretindea o așa-zisa egalitate în față impozitelor. Egalitatea în față impozitelor pornește de la ideea mai veche, că serviciile publice sunt în folosul tuturor și de aceea plata lor ar trebui să fie egală pentru toți cetățenii.

Cu timpul însă acest principiu a fost încălcat, devenind discutabil, incompatibil cu evoluția și dezvoltarea vieții și gândirii economice. Astfel, în unele țări, anumite venituri, cum sunt cele realizate de pe urma plasamentelor în obligațiuni ale împrumuturilor de stat, nu se supun impunerii. De asemenea, tot o încălcare a principiului echitații o constituie și practica de a scuti de impozit partea din veniturile societăților de capital destinată finanțării unor investiții din capital.

Ceea ce părea discutabil sau chiar inacceptabil, întrun anumit mod de interpretare al echității fiscale apare însă într-o altă lumină dacă avem în vederea necesitatea obiectivă că impozitul trebuie să devină și o pârghie fiscală. Astfel egalitatea în față impozitului a fost înlocuită cu egalitatea prin impozite. Acestea din urmă presupune un tratament fiscal diferențiat în funcție de mărimea venitului și averii, de proveniența lor, în raport cu starea socială, cu situația personală a fiecărui plătitor.

Echitatea fiscala ne este înfățișata și ca echitate aparentă (sau matematică) respectiv efectivă (sau reală). De exemplu, aparent este echitabil ca doi angajați care pentru munca lor primesc același salariu să plătească același impozit pe salariu. Cei doi contribuabili ar fi astfel egali în față impozitului. În realitate, însă dacă ei au un număr diferit de persoane în întreținere - dacă au o situație socială diferită - capacitatea lor contributivă diferă și de aceea echitatea reală este alta decât cea aparentă.