Reforma Sistemului de Protecție a Șomerilor în România și Impactul Acesteia

Capitolul 1. Scurt istoric privind protecția socială a șomerilor în România până în anul 1991

Problemele de muncă şi de asigurări sociale au fost reglementate încă din secolele XII – XIV în ţara noastră, când existau bresle şi corporaţii. Datorită apariţiei industriei în România, în jurul anului 1890, au apărut modificări semnificative în domeniul muncii concomitent cu apariţia unor acte normative cu caracter general care aveau rolul de a reglementa noile probleme. Aceste acte normative au apărut sub următoarele denumiri: Regulamentul industriilor insalubre, Legea învăţământului profesional, Legea repaosului duminical .

Chiar de la începutul secolului XIX, în ţara noastră la fel ca şi în alte ţări, au funcţionat birouri de plasare a forţei de muncă, care efectuau plasarea în muncă în schimbul unui preţ dar fără să existe un control al statului în ceea ce priveşte piaţa muncii. Datorită condiţiilor social-economice ce au apărut după primul război mondial, a fost necesară înfiinţarea unei instituţii care să reglementeze problematica muncii şi să ocrotească interesele lucrătorilor. Astfel, a luat fiinţă Ministerul Muncii şi Ocrotirii Sociale pentru a organiza şi a ocroti munca, instituţia ce s-a înfiinţat la propunerea Consiliului de Miniştri prin decretul-lege nr. 1327 din 20 martie 1920. De-a lungul anilor, atribuţiile acestui minister s-au extins, acesta ocupându-se de întocmirea şi aplicarea legislaţiei muncitoreşti, de organizarea plasării, problema migraţiunilor şi a şomajului şi de învăţământul muncitoresc .

Birourile de plasare a forţei de muncă au fost trecute sub controlul autorităţilor publice sub influenţa Organizaţiei Internaţionale a Muncii, odată cu adoptarea Legii pentru organizarea plasării în muncă din 30 septembrie 1921. Astfel, această lege prevede ca birourile de plasare cu plată să se desființeze și în anul 1922 să se înființeze Oficiile de plasare comunală, județene sau regionale. Aceste oficii aveau ca atribuții, următoarele :

- să primească, adune și să plaseze cererile și ofertele de lucru;

- să plaseze forța de muncă disponibilă din localitate;

- să faciliteze plasarea lucrărilor și să adapteze forța de muncă la nevoile producției;

- să cunoască în orice moment piața muncii și să propună măsuri pentru prevenirea și combaterea lipsei de lucru sau de lucrători.

Legea pentru organizarea plasării a fost urmată de Legea pentru ajutorarea celor lipsiți de lucru în 1929, dar care în 1932 a fost abrogată pentru a fi înlocuită cu un decret privind perceperea a 1% din salariile plătite în industrie și comerț pentru constituirea unui fond pentru ajutorarea șomerilor. Au mai urmat Legea pentru pregătirea profesională și exercitarea meseriilor în 1936, Legea pentru stabilirea salariilor minimale în întreprinderile particulare, comerciale și de transporturi în 1939 și Codul muncii în 1950. În acest ultim an, oficiile de plasare au fost înlocuite cu o instituție nouă, și anume cu Direcția Generală a Rezervelor de Muncă care a fost subordonată Guvernului și avea următoarele atribuții :

- de a recruta forța de muncă disponibilă din județe și de a o redistribui la întreprinderile nou înființate și la șantierele de construcții pentru lucrări publice;

- de a pregăti muncitori calificați într-un sistem de școli profesionale cu durate de 2-3 ani și prin calificare de scurtă durată de cel puțin 6 luni;

- înlesnirea încadrării în muncă a persoanelor ce căutau de muncă.

În anii următori, au fost elaborate mai multe hotărâri de guvern care recrutau și repartizau muncitorii calificați, personalul tehnic administrativ, muncitorii sezonieri și alte categorii de persoane. Aceste acte normative au fost abrogate prin Legea nr.24/1976 privind recrutarea și repartizarea forței de muncă. Conform acestei legi, se organiza evidența locurilor de muncă neocupate și a persoanelor care nu erau încadrate în muncă și nu urmau o formă de învățământ sau de calificare profesională de către direcțiile pentru probleme de muncă și ocrotiri sociale județene în colaborare cu organele locale de stat. Astfel, statul prin organismele subordonate aveau un control asupra forței de muncă existente pe piața muncii și asupra locurilor de muncă disponibile, iar dreptul persoanei de a-și căuta un loc de muncă era îngrădit .

Ministerul Muncii și Ocrotirii Sociale a cunoscut de-a lungul timpului mai multe denumiri, și anume: Ministerul Muncii, Cooperatistei și Asigurărilor Sociale, Ministerul Muncii, Sănătății și Ocrotirii Sociale, Comitetul de Stat pentru Probleme de Muncă și Salarii. Ministerul Muncii s-a reînființat din anul 1968 și a funcționat până în anul 1990 când s-a înființat Ministerul Muncii și Protecției Sociale. Din anul 2001 acesta și-a schimbat denumirea în Ministerul Muncii și Solidarității Sociale

Capitolul 2. Legislația privind ocuparea forței de muncă în perioada

1991-2011

Din ianuarie 1991, a fost adoptată Legea nr. 1/1991 privind protecția socială a șomerilor și reintegrarea lor profesională, act normativ prin care era recunoscută, după mai multe zeci de ani, existența șomerilor în România. Această lege a fost înlocuită de 1 ianuarie 2002 cu o altă lege modernă, europeană, Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru șomaj și stimularea ocupării forței de muncă. Această lege pune accentul pe măsurile active, destinate creșterii gradului de ocupare a forței de muncă. Aceste măsuri stimulează angajatorii să încadreze personal în muncă din rândul șomerilor, dar stimulează și persoanele în căutarea unui loc de muncă și încadrarea în muncă înainte de a expira perioada în care acestea sunt îndreptățite să primească indemnizația pentru șomaj .