Resurse financiare ale întreprinderilor publice

Statul este un agent economic complex care nu poate fi analizat decât prin metode şi tehnici mult mai aprofundate decât cele utilizate în cazul celorlalţi agenţi economici. El constituie, în societatea contemporană, o prezenţă în toate compartimentele funcţionării sale şi a devenit un agent economic esenţial, exercitându-şi rolul şi influenţa nu numai prin mijloacele de constrângere ce-i sunt conferite de sistemul constituţional ci şi prin bunurile pe care le produce prin întreprinderile sale proprii, prin serviciile pe care le prestează, prin locurile de muncă pe care le asigură şi prin consumul de stat, care a dobândit dimensiuni impresionante. Este de aceea întemeiată afirmaţia că “extinderea rolului său a contribuit la transformarea logicii capitalismului, a dus la apariţia unor economii în care piaţa nu mai este decât un element de reglare printre altele”**.

Îndeplinirea funcţiilor şi atribuţiilor statului presupune efectuarea unor cheltuieli, a căror volum a cunoscut o creştere continuă, pe măsura amplificării rolului puterilor publice. Dar statul nu ar putea efectua aceste cheltuieli dacă nu ar dispune de un volum corespunzător de venituri. Totalitatea fondurilor constituite la dispoziţia sa, pentru a fi cheltuite în vederea îndeplinirii funcţiilor şi atribuţiilor ce-i revin, reprezintă veniturile publice, iar sursele lor de constituire sau canalele prin care statul este alimentat cu aceste fonduri reprezintă resursele financiare ale sale.

I. Modalităţi de organizare a întreprinderilor publice

În ţările cu economie de piaţă, alături de agenţi particulari există şi întreprinderi, instituţii şi proprietăţi care aparţin statului şi care constituie sectorul public.

Dimensiunea şi structura pe ramuri a sectorului public diferă de la o ţară la alta şi de la o perioadă la alta. În unele ţări, sectorul public deţine ponderi însemnate în economie, în timp ce în altele el deţine ponderi modice. Aceste ponderi ale sectorului public rezultă şi din modalităţile de creare a lui şi anume: în unele ţări dezvoltate au fost efectuate naţionalizări, în diferite etape, care au condus la formarea unui sector public important – acesta este cazul Franţei care în anul 1982 a naţionalizat 36 de bănci, 2 companii financiare, 5 mari societăţi industriale; în unele ţări în curs de dezvoltare, statul a constituit un sector public puternic prin construirea unor întreprinderi noi, participarea la înfiinţarea de societăţi mixte cu capital străin în domeniul minier, în domeniul căilor ferate şi drumurilor etc.

În majoritatea ţărilor, sectorul public cuprinde întreprinderi şi servicii publice tradiţionale – cum sunt căile ferate, poşta, telecomunicaţiile, distribuţia energiei electrice, gazelor, apei, navigaţia fluvială, industria extractivă; în alte ramuri economice, statul şi-a extins participarea în timp, cum e cazul industriei siderurgice, chimice, de automobile, avioane, centrale nucleare etc.

Din punct de vedere al naturii activităţii desfăşurate şi al modului de organizare, conducere şi finanţare, se deosebesc două categorii de unităţi:

-Servicii publice şi activităţi din sfera nematerială;

-Întreprinderi publice care îşi desfăşoară activitatea în sfera producţiei materiale.

Întreprinderile publice cu activitate economică produc şi oferă beneficiarilor bunuri şi servicii care ar putea fi realizate, de asemenea, de agenţi economici particulari; dar anumite motive economice şi sociale fac necesară substituirea iniţiativei private în domeniile respective. Astfel de motive ar fi:

-Evitarea constituirii de monopoluri particulare care să practice preţuri sau tarife ridicate (întreprinderile publice operează în regim de monopol legal, utilizând preţuri sau tarife accesibile tuturor beneficiarilor şi în special celor mai puţin înstăriţi);

-Realizarea activităţilor respective pe tot teritoriul naţional (un agent privat ar desfăşura activitatea numai în zonele ce i-ar asgura profitul);

-Realizarea desfăşurării unei politici anticonjuncturale, asigurând alocarea fondurilor necesare şi în timpul fazelor nefavorabile ale ciclului economic, pentru a procura statului nişte venituri deseori importante, prin producerea şi distribuirea de bunuri sau gestiunea de activităţi în regim de monopol (tutun, loterii, ş.a.).

Întreprinderile publice sunt organizate sub forma unor regii publice simple – care realizează venituri, dar le prelevă integral la bugetul de stat, iar cheltuielile le acoperă statul prin alocaţii de la buget – sau regii publice comerciale – care realizează venituri, efectuează cheltuieli, obţin profit sau realizează pierderi, după caz, relaţia cu bugetul de stat stabilindu-se per sold.