Sistemul de Impozite și Taxe Locale în România și Rolul Său

Cap. I. Structura sistemului de impozite şi taxe locale

Pentru a-şi putea duce la îndeplinire sarcinile şi funcţiile, organele locale ale puterii şi administraţiei de stat au nevoie în acest sens de resurse financiare.

Impozitele şi taxele locale sunt aceste venituri de care bugetele unităţilor administrativ-teritoriale nu se pot lipsi, prin intermediul cărora sunt finanţate cheltuielile publice prevăzute în bugetele locale.

Aceste venituri, din impozite şi taxe ale bugetelor locale in marea lor majoritate, provin de la populaţie.

Chiar dacă bugetele locale au un număr mare de impozite şi taxe, totuşi mărimea acestora este cu mult sub cerinţele de resurse financiare ale acestor bugete. De aceea, în vederea echilibrării, acestor bugete li se pun la dispoziţie din bugetul de stat transferuri de fonduri şi sume defalcate din impozitul pe salarii .

Impozitele şi taxele locale din România sunt prevăzute şi reglementate de Codul Fiscal al României, în Titlul IX. Acestea două pot seminifica următoarele aspecte:

- rangul atribuit unei localităţi conform legii;

- zone din cadrul localităţii, reprezentând „zone stabilite de consiliul local, în funcţie de poziţia terenului faţă de centru localităţii, de reţele edilitare, precum şi de alte elemente specifice fiecărei unităţi administrativ-teritoriale, conform documentaţiilor de amenajare a teritoriului şi de urbanism, registrelor agricole, evidenţelor specifice cadastrului imobiliar – edilitar sau altor evidenţe agricole sau cadastre care pot afecta valoarea terenului” ;

- nomenclatura stradală, reprezentând o “listă ce conţine denimirile toturor străzilor dintr-o unitate administrativ – teritorială, numere de identificare a imobilelor pe fiecare stradă în parte, precum şi titularul dreptului de proprietate al fiecărui imobil; această nomenclatură stradală se organizează pe fiecare localitate rurală şi urbană şi reprezintă o evidenţă primară unitară ce serveşte la atribuirea adresei domiciliului/ reşedinţei persoanei fizice, a sediului persoanei juridice, precum şi a fiecărui imobil, teren şi/sau clădire” .

Conform Codului Fiscal, art 248, se face următoarea clasificare a impozitelor şi taxelor locale:

a) impozitul pe clădiri;

b) impozitul pe teren;

c) impozitul pe mijloace de transport;

d) taxa pentru eliberarea certificatelor, avizelor şi autorizaţiilor;

e) taxa pentru folosirea mijloacelor de reclamă şi publicitate;

f) impozitul pe spectacole;

g) taxa hotelieră;

h) taxe speciale;

i) alte taxe locale.

Cap. II. Caracterizarea principalelor impozite şi taxe locale

II. 1. Impozitul pe clădiri

Impozitul pe clădiri reprezintă acea contribuţie bănească, anuală instituită de la 1 ianuarie 1995, datorată bugetelor locale de către proprietarii de clădiri, indiferent de locul unde sunt situate şi destinaţia acestora, condiţia fiind ca acea clădire să se afle pe teritoriul tării respective. Acest impozit se datorează către bugetul local al unităţii administrativ-teritoriale în care este amplasată clădirea. “În sensul legii, clădirea este considerată orice construcţie ce serveşte adăpostului pentru oameni sau animale ori pentru protejarea obiectelor, produselor, materialelor, instalaţiilor” .

Subiectul impunerii sau contribuabilul coincide cu plătitorul impozitului şi este, în general, proprietarul clădirii, indiferent de locul unde este situată în România şi destinaţia acesteia. Există şi o derogare de la această regulă generală, şi anume, pentru clădirile proprietate publică şi privată a statului ori a unităţilor administrativ-teritoriale aflate în administrarea sau folosinţa contribuabililor, în calitate de subiect al impunerii, apar cei care le au în administrare sau în folosinţă .

În situaţia în care o clădire este în proprietate comună a două sau mai multe persoane, fiecare dintre proprietarii comuni ai clădirii datorează impozit pentru spaţiile situate în partea din clădire aflată în proprietatea sa. Dacă nu se pot stabili părţile individuale ale proprietarilor în comun, fiecare proprietar în comun datorează o parte egală din acel impozit pentru clădire.

În cazul unei clădiri aflate în administrarea sau folosinţa altei persoane, pentru care se datorează chirie printr-un contract de închiere, impozitul pe clădire se datorează de către proprietar.

Obiectul impozabil îl reprezintă clădirile de orice fel, situate în municipii, oraşe, comune şi sate, indiferent de modul cum sunt folosite şi de destinaţia dată acestora, cu excepţia celor ce nu sunt impozabile, conform legii. Clădirile pot constitui proprietatea persoanelor fizice şi juridice, clădiri fiind proprietate publică sau privată a statului, ce sunt administrate ori date în folosinţă unor contribuabili. Acele clădiri noi, ce sunt dobândite în cursul anului, indiferent de forma sub care au intrat în folosinţă se impun începând cu data de întâi a lunii următoare celei în care au fost dobândite. Clădirile distruse, demolate, transmise în proprietatea altor contribuabili în cursul anului se scot la impunere, începând cu prima zi a lunii următoare celei în care s-a produs una dintre situaţiile menţionate (scăderea de la impunere se acordă proporţional cu partea de clădire supusă unei situaţii şi cu perioada rămasă până la finele anului bugetar .

Baza de calcul o reprezintă valoarea impozabilă a clădirii care se stabileşte diferit, după cum contribuabilii sunt persoane fizice şi persoane juridice.