Sistemul de Pensii din România

România are o tradiţie îndelungată în ceea ce priveşte asigurările sociale, acestea fiind într-un regim modern, încă de la începutul secolului XX . Din acest punct de vedere ne putem compara cu statele occidentale, dezvoltate, fiind printre primele 4 ţări europene care au introdus, la vremea respectivă, un sistem asiguratoriu obligatoriu*

În anul 1918 funcţionau deja, în România trei legi de asigurări:

- Legea Neniţescu din anul 1912, asigurând beneficii pentru maternitate, boală, bătrâneţe şi accidente de muncă, care funcţiona în Regatul României.

- O lege maghiară în Ardeal.

- Legea austriacă în Bucovina.

Legea Neniţescu introduce pentru prima oară în România principiul asiguratoriu pentru accidente, boală, maternitate şi invaliditate pentru salariaţii corporaţiilor.

Contribuţiile pentru pensia de bătrâneţe erau suportate în părţi egale de către muncitor, patron şi stat. Limita de vârstă era de 65 ani, iar perioada maximă de cotizare de 23 ani.

Unificarea sistemului de pensii a avut loc în anul 1933, prin Legea Ioaniţescu. Conducerea sistemului de asigurări revine statului şi patronilor iar printre elementele negative ale legii sunt neincluderea în sistem a agricultorilor şi neincluderea pensiilor de bătrâneţe şi a ajutorului de şomaj, printre beneficii. Pensia de bătrâneţe a fost reintrodusă în anul 1938. Se poate aprecia astfel că, în deceniul patru al secolului XX, populaţia activă urbană din România era acoperită prin asigurări sociale într-un grad destul de ridicat .

Sistemul de asigurări de stat care a funcţionat în România din perioada postbelică pînă în prezent este unul de tip P.A.Y.G.,( pay-as-you-go) cheltuielile pentru pensiile curente fiind făcute de generaţia activă, urmând ca şi ei să fie susţinuţi la rândul lor de generaţiile viitoare.

După venirea la putere a regimului comunist, toate fondurile publice sau private au fost incluse în bugetul de stat prin Legea 10/1949. Asigurările sociale, după 1949, încep să constituie pilonul de bază al protecţiei sociale în România, alocaţiile pentru şomaj şi cele de asistenţă socială fiind nerecunoscute.

În aceste condiţii, fondului de asigurări sociale îi este alocat un procent ridicat din cheltuielile pentru protecţia socială, cheltuielile fiind centrate în special pe furnizarea de pensii ( de bătrâneţe, invaliditate, urmaş ), dar au fost introduse alte beneficii cum ar fi: indemnizaţia de boală, de deces, de matenitate etc.. În perioada 1949-1989 statul îşi construieşte un sistem modern de asigurări sociale, cu o acoperire ridicată a salariaţilor şi beneficii variate, un punct pozitiv al moştenirii momentului ,, 1989 ’’.

În legea pensiilor din 1949 era prevăzut un cuantum al pensiei de bătrâneţe de 50-80% din salariul mediu lunar pe ultimele 12 luni de activitate, plafonat la o sumă maximă..

- Primele astfel de legi în Germania au fost: Asigurarea pentru accidente industriale (1871) Asigurarea de sănătate (1883) Asigurarea de pensii (1891); Franţa- Asigurarea de pensii (1889)

În anul 1954, sunt introduse avantaje de pensionare anticipată şi creşterea pensiei pentru cei care-şi desfăşoară activitatea în grupe superioare de muncă (I-II). Baza de calcul a pensiei constituie câştigul mediu brut lunar din ultimile 12 luni de activitate.

Contribuţiile sunt plătite de către angajatori, toate fiind unităţi ale statului.

În anul 1959 sunt introduse într-un sistem asiguratoriu personalul casnic şi muncitorii agricoli.

Politica de obligativitate a încadrării în muncă, înainte de anul 1989 dar şi obligativitatea cotizării angajatorului au dus la o acoperire într-o proporţie ridicată a populaţiei cu asigurări sociale. Datorită ratei mari de ocupare şi de colectare a contribuţiilor a făcut ca sistemul să funcţioneze fară dezechilibre financiare iar protecţia socială era în exclusivitate a salariaţilor şi celor asimilaţi lor.

Începând cu anul 1968, datorită politicii de creştere a natalităţii din acea perioadă, şi faptului că alocaţiile de stat pentru copii se plăteau din fondul de asigurări sociale, s-a ajuns la cheltuieli mari ale fondului, ceea ce a dus la diminuarea cuantumului pensiei.

Prin Legea 27/1967 se stabilesc noi cuantumuri ale pensiilor prin diminurea acestora iar vechimea integrala necesară pentru pensionarea de bătrâneţe se stabileşte diferenţiat: pentru femei – 20 ani; pentru barbaţi – 25 ani. Se introduce şi noţiunea de pensie suplimentară pentru care este obligatorie o contribuţie personală de 2% din salar.

Prin această lege se preiau din sistemul Ministerului Apărarii Naţionale pensionarii I.O.V.R. (Invalizi Orfani Vaduve de Razboi) care vor fi menţinuţi în sistem până în anul 2001 când acestea vor fi suportate din bugetul de stat.

Prin Legea nr. 3/1977 se realizează câteve modificări de fond si anume: se creşte vechimea necesară pentru pensie de bătrâneţe, care, de acum se va numi pensie pentru limită de vârstă , cu 5 ani ajungându-se la 25 ani pentru femei si 30 ani pentru bărbaţi.

Scad sever beneficiile pentru pensie de invaliditate iar baza de calcul a pensiei se stabileşte ca fiind cei mai avantajoşi 5 ani ani la alegere din ultimii 10 de activitate.