Sistemul de pl[ți interbancare

1. SISTEMUL SI INSTRUMENTELE DE PLATI INTERBANCARE

Sistemul de plati si compensari reprezinta o componenta importanta a sistemului monetar si prin acesta a infrastructurii financiare a economiei, asigurand circulatia banilor si transferul de active monetare. Descarcarea de obligatie pentru schimbul marfii, serviciului sau altui activ, se face de persoana care devine noul proprietar prin cedarea catre fostul proprietar a unui activ convenabil acestuia. Daca activul transmis este sub forma de moneda, obligatia este pecuniara si se considera indeplinita printr-un act de plata. Relatiile din cadrul sistemului de plati sunt relatii pecuniare si acestea trebuie sa se finalizeze prin plata definitiva si irevocabila pentru ca tranzactia sa se incheie si sa inceapa un nou ciclu.

1.1 Evolutia platilor si a instrumentelor de plata

Sistemul de plati este indisolubil legat de moneda iar evolutia acesteia a determinat aparitia si perfctionarea sistemului de plati ca un cadru organizat al transferurilor monetare in scopul finalizarii tranzactiilor economice. Sistemul de plati a aparut din cele mai vechi timpuri ca un set de reguli, la inceput sub forma unor practici, apoi a unor reguli scrise emise de conducatorii statelor, mai tarziu de banci si in final de autoritati monetare ca institutii specializate ale statului.

In economiile naturale bunurile se schimbau in natura, tranzactiile fiind cunoscute sub denumirea de troc, o forma de schimb reciproc care presupunea dubla coincidenta a necesitatilor participantilor la schimb. In aceasta perioada nu putem vorbi de o plata care presupune existenta monedei si deci a unor relatii pecuniare, ci de tranzactii care se faceau pe baza unor anumite marfuri acceptate de comunitate. Abstractizarea notiunii de marfa intermediara general valabila a dus la aparitia monedei metalice (moneda timpurie) care a facut ca din ce in ce mai mult tranzactiile sa se efectueze in acest tip de moneda, intrucat oferea incomparabil mai multe avantaje decat schimbul in natura. Din acest moment putem vorbi de plati in moneda si chiar de aparitia unor elemente de sistem de plati prin practici unanim acceptate, cum ar fi metalele de confectionare si forma monedei. Cresterea schimburilor comerciale si cantitatea limitata a metalelor pretioase au determinat aparitia in Evul Mediu a monedei de hartie, la inceput sub forma recipisei de depozit eliberate de custozii (aurarii, argintarii) care primeau spre pastrare moneda in metal pretios cu promisiunea eliberarii metalului celui care aducea recipisa. Aceasta hartie a devenit moneda-semn intrucat putea fi transmisa de purtator in schimbul marfurilor pe care le cumpara. Cam in aceiasi perioada apar si bancile comerciale care au creat un cadru organizat si mai sigur pentru plata tranzactiilor. Factorul hotarator in generalizarea platilor in noul tip de moneda il reprezinta insa impunerea de catre stat a folosirii monedei-hartie (moneda fiduciara) pentru stingerea tuturor obligatiilor publice si private, la inceput in Anglia (1708), Franta (1716) si Prusia (1765) si apoi, treptat, si in celelalte state. Pierderea convertibilitatii monedei-hartie a facut ca aceasta sa nu mai fie absolut necesara in tranzactii, fiind inlocuita de moneda de cont (scripturala).

Platile in moneda scripturala sunt considerate un sir de servicii prestate clientelei de catre banci pe baza schimbului de informatie intre ordonator, bancher si beneficiar in legatura cu transferul unei sume de bani si inscrierea acesteia in conturile a cel putin doi titulari. Aceasta intermediere presupune calitatea de mandatar a bancherului pentru transmiterea la timpul fixat a unui bun, banul-informatie (suma, valuta, datele de identificare a partenerilor, bancile participante si natura transferului). Platile in moneda scripturala se bazeaza in primul rand pe fiduciaritatea in moneda si sistemul monetar a tuturor participantilor la circuitul monetar (agenti economici si noneconomici, populatia si institutiile de credit) si pe responsabilitatea asupra monedei asumata de stat prin banca centrala care detine monopolul emisiunii monetare si a reglementarilor privind circulatia monetara. Aceasta incredere in moneda (o creanta asupra bancii centrale) si in banca centrala constituie baza evolutiei sistemului de plati.

Platile in moneda scripturala necesita insa si instrumente specifice de plata care sa cuprinda instructiunea data de debitor pentru onorarea platii in favoarea creditorului. Cele mai vechi instrumente de plata atestate documentar au fost cambiile despre care exista informatii ca circulau in anii 500-600 in China. In jurul anului 1200, Templierii care se ocupau cu diverse tranzactii internationale au inceput sa emita viramente si cambii pe numele negustorilor, monarhilor sau tezaurelor statelor feudale. In 1349 la Barcelona functiona o banca de depozit si conturi curente, care se pare ca este cea mai veche mentiune despre o banca comerciala. La inceputul secolului al XVII-lea la Amsterdam se practicau recipisele de depozit bancar cu functie similara cecului, iar in a doua parte a aceluiasi secol la Hamburg apare biletul de banca exprimat intr-o moneda de cont conventionala (mark banco), dupa unele opinii, stramosul cel mai indepartat al euro de astazi. In continuare, istoria instrumentelor de plata este strans legata de istoria bancilor. Progresul rapid in domeniile informaticii si a comunicatiilor din ultimele decenii ale secolului trecut a condus la aparitia monedei electronice si a platilor electronice care au “comprimat” distantele si au redus timpul de decontare pana la suprapunerea momentului tranzactiei cu cel al platii.

Instrumentele de plata monetare folosite in sistemele de plati se grupeaza in doua mari categorii: (a) numerarul si (b) instrumentele de plata scripturale (bazate pe suport hartie si cele electronice pe suport magnetic sau electronic). Instrumentele de plata electronice cunosc o expansiune rapida inlocuind numerarul si instrumentele pe suport hatrie si in acelasi timp se realizeaza o diversificare continua in scopul asigurarii platii in timp real, reducerii riscurilor si a costurilor de transfer al fondurilor.