Sistemul Instituțional al Uniunii Europene

Capitolul 1 Prezentarea şi structura sistemului instituţional al Uniunii Europene

Cadrul instituţional al unei societăţi oferă structura care ghidează activitatea economică şi politică. Structurile politice stabile, drepturile de proprietate bine definite şi recunoscute şi impunerea contractelor prin regula legii au dus la reducerea costurilor de tranzacţie, explicând astfel succesul economiilor dezvoltate ale lumii.

Uniunea Europeană se implică într-o varietate de politici-economice, sociale, de reglementare şi financiare-respectiv în toate domeniile în care activitatea sa este benefică statelor membre. Dintre aceste politici, se pot enumera:

- politicile de solidaritate ( cunoscute de asemenea sub numele de politici de coeziune) privind aspecte regionale, agricole şi sociale;

- politicile de inovaţie, privind introducerea unor tehnologii de vârf în domenii precum protecţia mediului, cercetarea şi dezvoltarea (R D) şi domeniul energetic.

Uniunea finanţează aceste politici printr-un buget anual de peste 120 miliarde de euro, la care statele membre contribuie în mare parte. Acest buget reprezintă doar o mică parte din venitul colectiv al UE (respectiv maxim 1,24% din venitul naţional brut cumulat al tuturor statelor membre).

Uniunea Europeană beneficiază în prezent de unul din cele mai complexe sisteme instituţionale din lume, având la bază trei instituţii de decizie principale:

- Parlamentul European (PE), care reprezintă cetăţenii UE şi este ales direct de către aceştia;

- Consiliul Uniunii Europene, care reprezintă statele membre individuale;

- Comisia Europeană, care reprezintă interesele Uniunii ca un tot unitar.

Acest „triunghi instituţional” elaborează politicile şi legile care se aplică pe întregul teritoriu al UE. În principiu, Comisia propune legi noi, iar Parlamentul şi Consiliul le adoptă.

Principalele obiective ale Uniunii Europene sunt:

• promovarea progresului economic şi social (piaţa unică a fost instituită în 1993, iar moneda unică a fost lansată în 1999);

• să afirme identitatea Uniunii Europene pe scena internaţională ( prin ajutor umanitar pentru ţările nemembre, o politică externă şi de securitate comună;

• implicare în rezolvarea crizelor internaţionale, poziţii comune în cadrul organizaţiilor internaţionale);

• să instituie cetăţenia europeană (care nu înlocuieşte cetăţenia naţională dar o completează, conferind un număr de drepturi civile şi politice cetăţenilor europeni);

• să dezvolte o zonă de libertate, securitate şi justiţie ( legată de funcţionarea pieţei interne şi în particular de libera circulaţie a persoanelor);

• să existe şi să se consolideze în baza dreptului comunitar;

Capitolul 2 Organizarea instituţională a Uniunii Europene

2.1 Structura sistemului instiuţional comunitar

Simbol al voinţei UE de a veni în întâmpinarea nevoilor cetăţenilor săi şi ale statelor membre, agenţiile europene au fost înfiinţate pe măsură ce au apărut noi provocări. În esenţă, rolul lor constă în a-i sprijini pe actorii implicaţi în procesul de luare a deciziilor în realizarea sarcinilor de natură juridică, tehnică şi chiar ştiinţifică. Agenţiile europene au un cuvânt de spus în aproape toate domeniile de activitate ale UE, de la sănătate la relaţii externe şi politică socială. Agenţiile sunt grupate în patru mari categorii, cele mai importante fiind agenţiile executive şi cele comunitare, cunoscute şi sub denumirea de agenţii „de reglementare” sau „tradiţionale”. Agenţiile executive, în număr de şase, se ocupă, începând cu 2002, de gestionarea unuia sau mai multor programe comunitare. Cele 29 de agenţii comunitare au fost create pentru a răspunde unor nevoi specifice – de exemplu, Agenţia Europeană pentru Produse Chimice (AEPC), înfiinţată în anul 2007 prin Regulamentul REACH. Marea diversitate geografică şi juridică a agenţiilor comunitare intră în contrast cu omogenitatea agenţiilor executive, atât cu privire la rolul, cât şi la statutul acestora. Această eterogenitate, căreia i se adaugă şi absenţa unui cadru comun de funcţionare, constituie un handicap major în materie de guvernanţă.

Conceptul de instituţii comunitare se caracterizează prin următoarele elemente specifice:

- au rolul de a pune în aplicare, în temeiul competenţelor lor, regulile juridice fundamentale de constituire şi de funcţionare a Comunităţilor şi a U.E

- sunt create prin tratatele de înfiinţare a Comunităţilor Europene

- în domeniile în care acţionează sunt dotate cu puterea de a lua decizii şi de a le impune statelor membre;

- prin natura lor,ele reprezintă interesele statelor (Consiliul), interesele Comunităţilor (Comisia), interesele popoarelor (Parlamentul) şi interesele dreptului (Curtea de Justiţie)

- beneficiază de o anumită autonomie juridică, administrativă şi financiară

Organele comunitare sunt acele elemente structurale, create prin tratate sau de către instituţiile comunitare, în vederea îndeplinirii unor funcţii consultative auxiliare cu caracter tehnic, financiar şi de altă natură ( Comitetul Regiunilor, Comitetul Economic şi Social).

Organele comunitare se diferenţiază prin faptul că:

- îndeplinesc funcţii consultative, cu caracter tehnic ori financiar, auxiliar;

- sunt prevăzute prin tratate, altele sunt create de către instituţii în vederea exercitării atribuţiilor lor; cele înfiinţate prin tratate pot avea personalitate juridică sau o simplă autonomie financiară; cele create de instituţii trebuie să aibă fundamentul în tratate, să nu fie dotate cu puteri proprii de decizie, ci numai cu funcţii de execuţie strict controlate, sa nu modifice echilibrul instituţional.