Structura finanțelor publice locale

1. APARIȚ IA FINANȚELOR PUBLICE LOCALE ÎN CADRUL SOCIETĂȚII

Emisiunea şi utilizarea banilor ca expresie a dezvoltării schimbului de mărfuri şi crearea statului reprezintă cele două premise ale apariţiei finanţelor în cadrul societăţii.

Datorită utilizării banilor s-au format creanţe şi datorii între participanţii la tranzacţiile comerciale, şi persoanele juridice şi fizice au contribuit la constituirea unor resurse băneşti la dispoziţia statului în vederea satisfacerii unor cerinţe colective.

Emiterea şi utilizarea banilor în cadrul societăţii reprezintă o premisă importantă pentru finanţele locale, deoarece la nivelul unităţilor administrative teritoriale se mobilizează şi repartizează resurse în expresie bănească în vederea furnizării serviciilor publice.

Crearea şi dezvoltarea colectivităţilor locale constituie a doua premisă a apariţiei şi evoluţiei finanţelor locale în cadrul societăţii. Constituirea primelor forme ale colectivităţilor locale, respectiv a satelor, comunelor şi oraşelor în cadrul societăţii a necesitat formarea şi utilizarea unor resurse băneşti la dispoziţia acestora pentru a satisface cerinţe colective specifice a acestora.

Statul şi colectivităţile locale reprezintă două forme de organizare a societăţii care au dat naştere cerinţelor colective şi au necesitat acoperirea lor pe seama resurselor băneşti provenite de la persoane fizice şi persoane juridice .

Comuna a reprezentat o unitate administrativ teritorială care în unele spaţii teritoriale a precedat organizarea statului. Expresia greacă „polis” desemna o formă de organizare a unităţilor administrativ teritoriale cu character predominant de apărare şi de locuit, în care se efectuau schimburi, se ţineau adunări şi întruniri religioase.

Primele cerinţe colective ale comunelor şi oraşelor care vizau apărarea şi ajutorul reciproc al locuitorilor au determinat instituirea unor impozite în vederea acoperirii lor.

În Mesopotamia formaţiunile teritoriale erau centre administrative, culturale şi religioase de dimensiuni mici. În vederea acoperirii cerinţelor administrative, oraşele – stat mobilizau resurse provenite din impozite şi taxe fiind conduse de o persoană asistată de un consiliu format din bătrâni .

Societatea egipteană de la începutul mileniului IV (î.c.) era organizată în mici comunităţi agrare conduse de un sfat de bătrâni cu funcţii administrative, fiscale şi judecătoreşti. Ţara era împărţită în provincii denumite „nome” care la început dispuneau de o anumită autonomie, ce s-a restrâns după instaurarea dinastiilor.

Imperiul persan sub Darius I era împărţit în provincii ce erau conduse de un guvernator numit „satrap”, ales din membrii familiei sale sau din înalte familii nobile care aveau printre atribuţii, perceperea dărilor şi impozitelor. Unele impozite erau aşezate asupra proprietăţilor, altele proveneau din

contribuţii extraordinare şi din împrumuturi.

Principalele izvoare de venituri ale comunei romane erau reprezentate de veniturile din domeniul public, impozite locale şi împrumuturi. De asemenea, la dispoziţia comunei se percepeau taxe pentru întreţinerea apeductelor, pentru folosirea pieţelor, amenzi şi alte venituri extraordinare.

În sfera cheltuielilor localităţilor din perioada romană se încadrau plăţile pentru realizarea unor lucrări publice, pentru construirea unor edificii publice şi plata unor funcţionari publici.

Cenzorul reprezintă un demnitar public roman care avea misiunea să realizeze recensământul şi să stabilească impozitele pentru o perioadă de timp.

Cerinţele crescânde ale statului au determinat, la un moment dat, preluarea unor venituri la nivelul statului şi diminuarea veniturilor colectivităţilor locale.

Dintre oraşele existente în Dacia sunt menţionate: Apulum, Potaissa, Germisara, Azizis, Berzovia, Acidava, Napoca, Drobeta, Sucidava . Printre lucrările publice necesare oraşelor au fost cele de apărare. O altă parte a populaţiei din Dacia locuia în sate aşezate în locuri care asigurau hrana, apa şi apărarea împotriva cuceritorilor.

Dacia a fost împărţită din punct de vedere administrativ, în Dacia Porolissensis, Dacia Apulensis şi Dacia Malvensis. În perioada cuceririi romane, Dacia a fost organizată din punct de vedere administrativ după modelul provinciilor romane conduse de un guvernator, care decidea asupra măsurilor privind apărarea provinciei, gospodărirea localităţilor şi împărţirea dreptăţii. Guvernatorul era ajutat în problemele financiare de administratori (procuratores) care încasau impozitele şi supravegheau efectuarea cheltuielilor publice.

Coloniile şi municipiile din Dacia erau conduse de un consiliu numit „Ordo Decurionum” format din consilieri sau decurioni (20). În ultima perioadă a prezenţei romane, decurionii se ocupau şi de încasarea birurilor pe care le garantau cu averea lor.

În administraţia oraşelor se mai încadrau persoanele care se îngrijeau de estetică, de construcţii (aediles), chestori (casieri), persoane care asistau populaţia la fixarea impozitelor şi a prestaţiilor extraordinare (defensores).

După informaţiile istorice, satele se grupau în jurul unui centru (regiuni), constituind un organism administrativ autonom numit „territorium” care era condus de un consiliu (Ordo), format din delegaţi („curiales”) ai satelor numiţi „magistri vicorum” sau „principe locorum”.

La dispoziţia oraşelor şi satelor din Dacia se încasa impozit asupra pământului (capitatio terrena, stipendium, iugatio censul) care varia în funcţie de natura terenurilor, impozit pe cap de locuitor (capitaţia), impozit pe case, taxe asupra moştenirilor (vicessima hereditatum, 5% din valoarea bunurilor din masa succesorală), dare pentru vânzarea sau eliberarea sclavilor (vicessima libertatis 4%), contribuţii în natură şi transporturi ale locuitorilor.