Surse de finanțare a activităților instituțiilor publice

În vederea realizării sarcinilor şi funcţiilor ce-i revin, statul trebuie să organizeze şi să supravegheze un important mecanism care să asigure realizarea practică a obiectivelor politice şi sociale a forţelor aflate la guvernare. Astfel, după stabilirea prin Legea anuală a bugetului, a volumului şi structurii resurselor publice care trebuiesc mobilizate, o componentă majoră a procesului formării acestor resurse este aceea a mijloacelor şi metodelor care să asigure colectarea, dar mai ales gestionarea eficientă a acestora. În acest context, un rol important îl au instituţiile publice prin intermediul cărora se derulează atât procesul de constituire, cât şi cel de utilizare a principalelor resurse publice ale statului. Din ce în ce mai frecvent, se manifestă cererea sporită de resurse financiare, generată de creşterea nevoilor sociale într-un ritm mai rapid decât cel al evoluţiei produsului intern brut .

O primă modalitate de definire a instituţiilor publice o prezintă

Legea privind finanţele publice nr.500/2002 potrivit căreia “instituţii publice ” reprezintă “ denumirea generică ce include Parlamentul, Administraţia Prezidenţială, ministerele, celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice, alte autorităţi publice, instituţiile publice autonome, precum şi instituţiile din subordinea acestora, indiferent de modul de finanţare a acestora”.

Instituţiile publice, în sensul Legii nr.273/2006 privind finanţele publice locale, reprezintă “ denumirea generică, incluzând comunele, oraşele, municipiile, sectoarele municipiului Bucureşti, judeţele, municipiul Bucureşti, instituţiile şi serviciile publice din subordinea acestora, cu personalitate juridică, indiferent de modul de finanţare a activităţii acestora”.

O altă modalitate de a defini instituţiile publice este aceea legată de caracteristicile bunurilor produse de către acestea şi modul de verificare sau, altfel spus, de modul de distribuire a acestora către beneficiari. Din acest punct de vedere, se poate spune că instituţiile publice produc “bunuri publice” care se distribuie, de regulă, în mod gratuit, urmărind satisfacerea la un nivel maxim posibil a cerinţelor consumatorilor, sau la preţuri accesibile consumatorilor. De aceea, fiind legate, din punct de vedere financiar, de bugetul public, instituţiile publice sunt organizate după principiul “non-profit ”.

În concluzie, instituţiile publice se definesc ca fiind unităţile patrimoniale create şi organizate de stat pentru realizarea funcţiunilor sale în domeniul administraţiei publice, în sfera acţiunilor social-culturale; apărare, ordine publică şi siguranţă naţională; învăţământ; sănătate; justiţie etc.

Instituţiile publice pot fi clasificate după mai multe criterii, unul dintre cele mai importante fiind cel referitor la regimul de finanţare, potrivit căruia acestea pot fi :

a) instituţii publice finanţate integral din venituri bugetare ( bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, bugetele locale, după caz), situaţie în care veniturile pe care le realizează au obligaţia să le verse, în totalitate, la bugetul din care sunt finanţate.

Creditele bugetare ale acestor instituţii publice şi a celor din subordine sunt stabilite de ordonatorul de credite ierarhic superior şi de comun acord cu Ministerul Finanţelor Publice în corpul ordonatorilor principali de credite.

Din această categorie fac parte direcţiile generale ale finanţelor publice judeţene precum şi instituţiile din subordine, Direcţia Generală a Vămilor şi unităţile subordonate acesteia; direcţia teritorială de muncă şi solidaritate socială; inspectoratele şcolare judeţene etc.

b) instituţii publice cu finanţare mixtă ( venituri bugetare sub forma subvenţiilor sau transferurilor bugetare şi venituri proprii).

În această situaţie, veniturile proprii pe care le realizează instituţiile în cauză se reţin pentru autofinanţare iar cele nefolosite la sfârşitul anului se repartizează pentru anul următor. Majoritatea instituţiilor publice se încadrează în această categorie. Subvenţiile primite (care apar la partea de venituri) vin în completarea veniturilor proprii obţinute din activităţile specifice desfăşurate. Ordonatorul de credite superior stabileşte cuantumul subvenţiei, dar nu şi destinaţia acesteia (cheltuieli materiale, cheltuieli de personal, etc.). Conducătorul instituţiei face defalcarea tuturor veniturilor (venituri proprii plus subvenţii) pe categorii de cheltuieli, urmând ca bugetul să fie vizat de ordonatorul superior. În această categorie pot fi incluse: Casele de cultură studenţeşti; cluburile sportive studenţeşti; muzee etc.

c) Instituţii publice finanţate integral din mijloace extrabugetare, situaţie în care, de asemenea, eventualele venituri necheltuite de la sfârşitul perioadei se reportează pentru exreciţiul financiar următor ( Institutul Român de Management; Institutul de Cercetări şi Ingineria Mediului, Bucureşti; Institutul Naţional pentru Fzica Pământului, Bucureşti; şcolile populare de artă; casele universitarilor aparţinând instituţiilor de învăţământ superior de stat etc.);

d) Instituţii publice finanţate integral din fonduri extrabugetare cu destinaţie socială. Soldul acestora de la sfârşitul perioadei se reportează, de asemenea, pentru exerciţiul financiar următor ( Casa Naţională de Pensii; Corpul de Control Asigurări Sociale etc.).